Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (I)
A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic.
Radia tot timpul, nimeni nu putea afirma despre ea altceva decât ” atunci când a fost împărţit optimismul Ioana a fost răsfăţată”.
Astăzi, locul optimismului a fost luat de lacrimile ce s-au încăpăţânat să-şi mute matca în cei doi ochi ce spun acum povestea tristă a Ioanei care îşi are rădăcinile într-o zi de toamnă ce putea fi uşor confundată cu una din zilele verilor călduroase…
Dimineaţă…freamătul maşinilor se simţea şi în aroma cafelei din faţa femeii ce-şi începea ziua cu precizia neamţului care-şi planifică secundele, orele, zilele şi viaţa până în cel mai profund detaliu.
Era o zi cu emoţii, dar apogeul urma a fi atins de rezultatul admiterii la facultate al fiicei sale, Diana. Din cauza asemănării izbitoare cu prinţesa Diana toată lumea îi spunea Lady Diana sau pe scurt Lady Di.
Era un pas important, se pregătise pentru această admitere în toţi anii de şcoală, dorea să reuşească în primul rând pentru mama sa, o femeie cu o situaţie financiară modestă, dar care şi-a susţinut fiica fără tăgadă .
La orele prânzului providenţa a făcut ca amândouă să se afle în aceeaşi zonă, pe trotuare paralele, la semafor.
Diana exploda de fericire, totul din ea trimitea semnale de bucurie către mama pe care o văzuse şi ardea de nerăbdare să o strângă în braţe şi să-i povestească despre reuşita sa.
Culoarea verde a semaforului i-a făcut cu ochiul şi în secunda următoare o luă la fugă către mama sa.
Nu a mai apucat să spună nimic…
(Va urma…)
Nici macar nu vreau sa ma gandesc la ce ar putea urma…. Pentru ca am o fiica… care a invatat bine tot timpul si acum invata pentru admitere la o facultate foarte buna din Bucuresti…. Si cred ca sunt cea mai in masura sa ma pun in pielea personajului… Dar nu vreau..
februarie 4, 2010 la 12:10 am
Povestea este scrisă după o întâmplare reală.
Vreau ca peste câteva luni să ne spui că fiica ta a reuşit la facultate şi că îmbrăţişarea ei a fost unică.
Te îmbrătişez cu toată dragostea, draga mea dragă!
februarie 4, 2010 la 12:23 am
Impresionante aceste poveşti de viaţă pe care ni le propui de fiecare dată. Şi bine scrise. Mesajul conţinut de ele este penetrant şi lasă loc meditaţiei… Aştept continuarea cu mare interes, dar trebuie să spun – literar vorbind acum – că mi-a plăcut foarte mult descrierea femeii:
“A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic”…
Te sărut pe suflet, iubirea mea, eşti tu însăţi o poveste! De viaţă dulce!
februarie 4, 2010 la 12:15 am
Lasă loc meditaţiei asupra vieţii, cât este ea de importantă, câtă importanţă îi acordăm noi.
Uităm să punem accent de cele mai multe ori pe lucrurile cu adevărat importante în viaţă.
TE IUBESC, MINUNE DE OM!
februarie 4, 2010 la 12:27 am
Pingback: PARADA AMINTIRILOR «
ma cutremur numai la gandul ca ceva rau i s-ar fi putut intampla fetei! Astept continuarea si sper sa fie totul bine!
( desi – ma indoiesc! Fereasca Dumnezeu! )
februarie 4, 2010 la 8:14 am
Deocamdată nu pot spune mai mult…viaţa ne oferă surprize, mai mult sau mai puţin plăcute…
Pupici geaninoşi peste normă!
februarie 4, 2010 la 11:18 am
Da, eu am trait personajul fiicei, acus’ termin facultatea si ce tantosa topaiam cand am aflat ca am intrat la facultate:D
februarie 4, 2010 la 9:29 am
Este un moment important în viaţă această admitere la facultate. Părinţii au de regulă mai multe emoţii…
Îmbrăţişări peste normă!
februarie 4, 2010 la 11:19 am
Doamne cât de frumos ai scris! Aceste rânduri parcă au zburat dintr-un roman! Sfârșitul acestei povești pare foarte trist. Aștept cu nerăbdare cu speranța într-un final fericit.
februarie 4, 2010 la 9:40 am
Romanul vieţii care are şi final…iar acesta nu este inventat de mine, ci un final real.
Pupicii geaninoşi vin către tine cu mare drag!
februarie 4, 2010 la 11:23 am
Banuiesc ca povestea nu este una prea vesela,dar fiind adevarata,n-ai cum sa ii schimbi mersul poti doar s-o colorezi prin talentul tau literar care este evident.
Te pup si-ti doresc o zi in care sa ninga cu bucurii si sa inghete necazurile…
februarie 4, 2010 la 10:24 am
Veselă sau nu, vom afla în curând…finalul…l-am aflat în urmă cu 17 ani. O poveste spusă de o prietenă într-o excursie la munte…
Te îmbrăţişez cu toată dragostea, draga mea dragă!
februarie 4, 2010 la 11:26 am
ITI CITESC DE CEVA VREME POVESTILE SCRISE ATIT DE FRUMOS, IAR DACA PINA ACUM NU AM LASAT VRUN COMM, ACUM, CHIAR NU POT …..
(…va urma…? … — desigur, viata asta isi are capriciile si legile sale….)
februarie 4, 2010 la 11:13 am
Bine ai revenit, draga mea!
Eu şi Cristian te citim cu plăcere de fiecare dată.
Va urma…este nevoie de un final…un final scris în urmă cu mulţi ani…
Îmbrăţişări calde trimit către tine!
februarie 4, 2010 la 11:28 am
O, Doamne NU !!!
februarie 4, 2010 la 1:15 pm
Răbdare, puţintică răbdare…
februarie 4, 2010 la 1:44 pm
Of…sper că nu s-a întâmplat ceva rău…
Geanina, îţi iese nespus de bine proza, nespus de bine!
De nu vei scrie un roman, sau măcar o nuvelă, lumea literară va fi mai săracă un pic…
PS. Apropo de răspunsurile de la comentariile de ieri, pentru care îţi mulţumesc din tot sufletul…încerc şi eu să mi te imagniez cum reacţionezi când citeşti comentariile
Îmbrăţişări teanc peste teanc se îndreaptă către capitală
O zi super, draga mea!
februarie 4, 2010 la 1:27 pm
Doar Cristi mi-a mai trimis îmbrăţişări în teancuri într-un comentariu…
O să caut comentariul şi pun link.
Mulţumesc pentru gânduri, cât despre scrierea în proză, am început să scriu ceva în urmă cu mulţi ani şi până la urmă am publicat două cărţi de informatică.
Uite aici linkul
http://www.ziua.ro/display.php?data=2003-01-23&id=108775
Îmbrăţişări peste normă, draga mea dragă!
februarie 4, 2010 la 1:49 pm
Oosps! Tu ai absolvit litere şi eu comentez creaţiile tale?!…
Felicitări! Deci eşti profesor de limba română?!…Gata m-am intimidat cu totul…Stai să verific să văd dacă am scris corect
…De asta nu faci tu greşeli, nici măcar din viteză…
Mai trimit un teanc de îmbrăţişări
februarie 4, 2010 la 2:25 pm
Am absolvit, dar nu profesez. Informatica m-a cucerit…Fac şi eu destule greşeli de scriere, dar viaţa ar fi lipsită de esenţă fără greşeli, fac parte din noi…
Uite aşa mai află cititorii câte ceva despre mine fiindcă mă chinui de ceva vreme să completez rubrica “Despre mine”
Primesc toate teancurile, eu sunt mai nesătulă, iau tot…
Pupici geaninoşi în cantităţi industriale.
februarie 4, 2010 la 4:30 pm
Nu
februarie 4, 2010 la 2:05 pm
Luni,8 februarie 2010, se împlineşte un an de când am srigat din toate încheieturile sufletului acest NUUUUUU…
Voi povesti la momentul potrivit…
Bine ai revenit, draga mea!
februarie 4, 2010 la 2:27 pm
Geanina,aceasta intimplare imi auce aminte,ce era sa patesc eu cand eram copil si cand am vrut sa trec strada in fuga,fara sa vad ca venea un autoturism,norocul meu a fost ca soferul a reusit sa ma evite ….
p.s. ai o dedicatie muzicala.
februarie 4, 2010 la 2:35 pm
Regretabilă întâmplare.Astăzi eşti alături de noi şi ne oferi dedicaţii.
Iar eu o ofer tuturor cititorilor care-mi calcă pragul virtual.
februarie 4, 2010 la 3:32 pm
pare cumplit de tragic
Doamne !
februarie 4, 2010 la 2:41 pm
Tragedii care scriu poveşti de viaţă…
Pupici geaninoşi peste normă!
februarie 4, 2010 la 3:34 pm
Deşi intuiesc ce va să scrii în continuare, SPER totuşi ca acel “va urma” să aibă în el un sâmbure de speranţă… de obicei, “va urma” lasă loc şi pentru ceva bun… tristă… tare tristă povestea şi, din păcate… reală…
februarie 4, 2010 la 3:46 pm
Regret că trebuie să scriu şi astfel de poveşti care sunt reale din nefericire…
Mulţumesc pentru comentariu şi trimit pupici geaninoşi peste normă!
februarie 4, 2010 la 4:24 pm
poate va părea absurd să spun asta având în vedere că mă numesc Ioana dar e ceva trist, ceva asemăntor unui tragism în viața noastră a Ioanelor…
aștept continuarea…:)
februarie 4, 2010 la 4:20 pm
Să mă ierţi Ioana, dar nu am vrut să schimb nimic în această poveste, nici măcar numele personajelor poveştii.
Acum mă gândesc la ceva, eu sunt născută pe 7 ianuarie, de Sf. Ion, mama nu a vrut să îmi pună numele Ioana, nu i-a plăcut…interesant este că deşi sunt născută în acestă zi mă cheamă Georgeta…ha,ha,ha…asta ca să îmi serbez ziua şi de Sf, Gheorghe…D-ale vieţii…
O zi plină de iubire, draga mea.
februarie 4, 2010 la 4:27 pm
Sensibil si in aceeasi masura trist. Calitatea textului este exceptionala!
februarie 4, 2010 la 7:07 pm
Sensibilitatea unei mame care ar face orice pentru a-i fi bine copilului său.
Mulţumesc pentru aprecieri.
O seară faină!
februarie 4, 2010 la 10:52 pm
Aceasta viata in complexitatea ei, care are cate o poveste pentru fiecare fiinta…..
Iar daca te cheama Georgeta, esti tiza fiicei mele de la Cluj pe care o cheama Lidia-Georgeta. Te pupici cu mare iubire din iubirea lui Dumnezeu.
februarie 4, 2010 la 10:25 pm
Mă bucur mult să aflu că ai o fiică ce poartă acelaşi prenume ca şi mine.
Bine puncat, o viaţă=o poveste.
Îmbrăţişări peste normă, draga mea dragă!
februarie 4, 2010 la 10:56 pm
nu vreau sa stiu…sau poate vreau prea mult…
februarie 5, 2010 la 2:30 pm
Mâine public finalul. Încă puţină răbdare…
Să ai zile pline de frumos!
februarie 5, 2010 la 4:06 pm
Merci Gianina pentru imbatisari. Le inapoiez cu are drag… Si eu sper ca visul ei sa se realizeze… Iti voi da de stire la momentul respectiv.
Pupici cu drag si o zi frumoasa!
februarie 5, 2010 la 3:02 pm
Aştept cu nerăbdare ziua când ne vei anunţa despre reuşita fiicei tale.
Gândurile mele bune se îndreaptă către tine şi cei dragi ţie!
februarie 5, 2010 la 4:13 pm