Singuratatea omului – Omar Khayyam

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Omar Khayyam (18 mai 1048 – 14 decembrie 1131 – Persia)

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, înainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile  ascunse să-ti stea de lumea toată,
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otrava un înţelept, s-o bei –
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg
Să nu mă stie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai
Nici ochi si nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărână.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte..

Puţină apă si puţină pâine
Şi ochii tai în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ura şi lacrima şi fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin si cana.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Cristian Lisandru – Like a rolling stone

Sursa foto: http://www.famousscientists.org/omar-khayyam/

Anunțuri

2 responses

  1. interesantă alegerea ta, Gena, pentru gustarea de vineri..
    Mi-a plăcut foarte mult. De altfel îmi plac profunzimea şi delicateţea,poeziilor acestui mare poet.
    Am rămas cu gândul dus departe..
    Noapte bună, draga mea, dragă!

    Apreciază

    Octombrie 18, 2012 la 11:58 pm

    • Elena,
      îţi mulţumesc pentru trecere şi gândurile lăsate.

      Este un poem care transmite enorm. Doar cine nu vrea nu-l va pricepe.

      Să ai o seară uşoară, om frumos!

      Apreciază

      Octombrie 19, 2012 la 10:06 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s