Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre părinţi

Prea mare bunătate a părinţilor duce la pierderea copiilor.

(proverb francez)

În fiecare zi îmi privesc părinţii, îi rog, în gând, să nu mă „părăsească” încă, să aibă putinţa necesară pentru a grăi către mine stările lor  lipsite de vigoare, uneori, bucurii, împliniri, dureri. Îi ascult cu aceiaşi ochi mari, ca atunci când eram copilă, le mângâi ridurile, nu foarte multe pentru vârsta lor, le umplu cu bucăţi din tinereţea şi prospeţimea anilor pe care mi i-au dăruit. Sunt părinţii mei, doi oameni modeşti, oameni cu frică de Dumnezeu, cu respect pentru cei din jur, sensibili la apăsările mele, receptivi la realizările mele, de acord, mai mereu, cu deciziile mele.

Îi iubesc pentru tot ceea ce sunt, pentru momentele în care m-au dojenit, pentru fiecare rochiţă pe care mi-au dăruit-o din salariul lor modest, mama mi le croia cu nespusă dragoste şi mândrie, era o formă de recunoaştere a meritelor mele şcolare sau pentru cuminţenia mea. Mama povesteşte şi acum cât eram de cuminte şi în copilărie, îmi dădea o jucărie şi nu mai afla de mine până seara, apoi, tata mi-a promis 300 de lei vechi dacă la vârsta de 5 ani învăţam tabla înmulţirii şi a împărţirii. Am învăţat-o, dar banii i-am primit când împlinisem deja trei decenii. Nu pot uita nici seara când, eram în clasa a doua, mi-au promis că-mi vor cumpăra un ceas. Erau mândri de mine, primisem diplomă pentru cel mai bun elev la matematică din clasă. Nu am dormit toată noaptea, iar biata mama se afla la ora 7 dimineaţa cu mine în faţa magazinului pentru a-mi cumpăra ceasul promis.

Sunt amintirile mele, sunt părinţii mei, părinţi în faţa cărora mă înclin pentru felul în care m-au şi ne-au crescut. Tot timpul ne spuneau să nu uităm de unde am pornit, indiferent de ceea ce vom deveni în viaţă.

Părinţii sunt cei fără de care viaţa nu ar mai fi viaţă, bucuria nu ar mai fi deplină fără ei, fericirea ar rămâne suspendată într-un colţ al sufletului, dacă nu ar exista EI, PĂRINŢII, MAMA şi TATA.

Sănătatea să vă umple ulciorul vieţii, fericirea să-l picteze în culoarea lanului de grâu, în miez de vară, aflat într-un contrast perfect cu macii nou-născuţi în obrajii noştri înfiebântaţi de emoţii atunci când rostim MAMĂ şi TATĂ.

Geanina Lisandru

17 responses

  1. Lia

    Geanina, nu suntem, nu devenim decât ceea ce prinţii noştri au modelat. Respectele mele, femeie frumoasă, ţie şi părinţilor tăi!

    Apreciază

    Noiembrie 10, 2012 la 2:28 pm

    • Lia,
      mă bucură nespus toate vizitele pe care le faci pe blogul meu. Îţi iubesc părinţii şi sper ca Dumnezeu să amâne cât mai mult „plecarea lor”. Astfel se întâmplă cu noi toţi, indiferent de vârsta pe care o avem.

      Te îmbrăţişăm cu mare drag, om bun!

      Apreciază

      Noiembrie 10, 2012 la 2:33 pm

  2. elenamarinalexe

    Cât mai suntem, cât mai sunt..e minunat să nu-i uităm pe părinţi..Fericiţi părinţii cu asemenea odrasle! Dumnezeu să-ţi binecuvânteze părinţii şi pe tine, draga mea dragă!

    Apreciază

    Noiembrie 10, 2012 la 2:50 pm

    • Elena,
      mă rog zilnic să le fie bine şi să trăiască veşnic.
      Îţi doresc şi ţie sănătate maximă şi ani buni alături de cei dragi!

      Te îmbrăţişăm, om frumos!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:27 pm

  3. Foarte frumos ai scris si marturisesc ca mi-ai adus aminte de o fiinta foarte draga, care nu mai este … si de un post pe care l-am scris cu dor nebun de mama: http://indiferentlianac.wordpress.com/2010/12/18/vreau-sa-fiu-copil/
    Zile bune !

    Apreciază

    Noiembrie 10, 2012 la 3:04 pm

    • Bun venit!

      L-am citit, am citit mult mai multe texte pe blogul tău care mi-au plăcut. De obicei, când am un cititor nou, citesc tot sau aproape tot, într-o seară, ce a postat pe blogul său. Un moment bun pentru pentru a-l cunoaşte în profunzime.

      Mulţumesc de vizită şi comentariu!

      Seară divină!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:30 pm

  4. mama,tata,bunicul(parintele tatalui meu)nasa si nasul meu de botez,sunt parintii ce nu i-am meritat niciodata,insa Dumnezeu mi-i tine langa mine.sa fie departe ziua cand vom ingenunghea in fata unei pietre si-i vom plange….de ziua asta ma intristez cel mai mult insa ma bucur de ei cat pot…in acesti ani de viata pe care i-am avut nu am fost un profitor insa acum profit de dragostea lor si incerc sa le tin anii in loc.
    sanatate multa si zile cat mai multe sa aiba parintii dumneavoastra!sa le sarutati mainile din parte unui…simplu cititor.

    Apreciază

    Noiembrie 10, 2012 la 3:34 pm

    • Vali,
      bun venit!
      Ai atins puncte extrem de sensibile. Voi face precum mă îndemni.
      Îţi mulţumesc şi te rog să îmi spui pe nume.

      Tot binele din lume celor dragi ţie!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:32 pm

  5. melanietoulouse

    Cunosc acel proverb francez atât de realist… duios si emotionant omagiu filial, de afectiune, de respect, de recunostintza, sigur l-ai scris cu tastele sufletului… 🙂
    – – –
    sunt fiica-unica, iar parintii mei au plecat în neant acum 21 si 6 ani, RIP. Tot francezii sustin ca devenim adulti à part entière, cu-adevarat, dupa ce ramânem „orfani”; ca adulti, suntem rezultatul relatiilor pe care le-am avut(ori ba!) cu parintii nostri, în copilarie si-n adolescentza… Ai parinti formidabili, îti sunt ca un far, ca niste repere, caci temeliile-ti vor fi fost solide, de unde echilibru, armonie, maturitate, responsabilitate… Calde urari de sanatate si viata lunga, presarata cu bucurii si satisfactii de la copii si de la nepoti! Cu drag…<3

    Apreciază

    Noiembrie 10, 2012 la 3:58 pm

    • Melanie,
      sunt părinţii mei dragi, îi iubesc şi îi respect. Le voi transmite gândurile cititorilor, voi printa şi vor citi chiar ei. Nu ştiu de această postare, dar vor intra mâine în posesia ei.

      Te îmbrăţişez peste normă!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:37 pm

  6. Întotdeauna avem mult prea puţin timp la dispoziţie pentru părinţi. Prinşi cu toate cele din jurul nostru, ajungem la ei rar, vorbim cu ei prea puţin, le suntem alături mult mai puţin decât ar trebui să le fim. Părinţii sunt atât de discreţi încât nu doresc să ne deranjeze şi evită să ne spună dacă sunt bolnavi, dacă au nevoie de ceva, dacă viaţa asta – tristă, de foarte multe ori, le joacă feste… Părinţii sunt rădăcinile prin care tragem sevă, în fiecare zi.
    Emoţionantă postare, dragostea mea. O postare de suflet… Mulţumesc pentru ea. Şi alătur un poem al lui Marin Sorescu…

    Scara la cer – Marin Sorescu

    Un fir de paianjen
    Atârna de tavan.
    Exact deasupra patului meu.

    În fiecare zi observ
    Cum se lasa tot mai jos.
    Mi se trimite si
    Scara la cer – zic,

    Mi se arunca de sus.

    Desi am slabit îngrozitor de mult
    Sunt doar fantoma celui ce am fost
    Ma gândesc ca trupul meu
    Este totusi prea greu
    Pentru scara asta delicata.

    – Suflete, ia-o tu înainte.
    Pâs! Pâs!

    Sărut sufletul drag…

    Apreciază

    Noiembrie 11, 2012 la 9:58 am

    • Lisandru,
      tu ştii exact ce simt zilnic, mă cunoşti peste poate, ai încredere peste normă în mine. Toate acestea mă ajută să trec peste foarte multe.
      Te ador, minune de om!

      mulţumesc pentru tot, Lisandru!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:40 pm

  7. Parintii, sprijinul si nadejdea noastra… Din pacate anii trec si ei se vad tot mai „mici”, tot mai singuri…Prinsi cu problemele noastre ii vedem „destul de des”,zicem noi, „rar”, zic ei pentru care cea mai mare bucurie, uneori unica, suntem noi.
    Apoi, inevitabil, devenim parinti si povestea se repeta!

    Apreciază

    Noiembrie 11, 2012 la 2:36 pm

    • Marada,
      bine ai revenit!

      Aşa se întâmplă de fiecare dată. Copiii pleacă, părinţii rămân singuri. Sunt zilnic alături de ei, îi văd, le vorbesc şi îi ajut permanent. Asta fac de micuţă. Ţin minte cum am sărit gardul spitalului, eram în clasa a VI-a, pentru a-i duce mamei mâncarea gătită de mine. Am cam întârziat peste ora 16 şi portarul nu a vrut să mă mai lase să intru fiindcă se terminase programul de vizită. Nu am renunţat şi am ajuns la ea în final.

      Seară faină, draga mea!

      Apreciază

      Noiembrie 11, 2012 la 5:45 pm

  8. interesant punct de vedere

    buna treaba

    Apreciază

    Noiembrie 11, 2012 la 8:26 pm

  9. Pingback: Viitor: eu voi fi, tu vei fi …? | D-ale copilăriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s