mare

Albatrosul ucis – de Nicolae Labiş

(n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)

Dacă e vineri – e poezie pe pâine

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Murira fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

Mulţumesc pentru videoclip, ADITEEA!


VĂD…

E multă linişte în suflet…
Uite, îl deschid pentru tine,
Spune-mi ce vezi…
Văd marea care îmi spune ,
Că sufletul tău are imensitatea ei..
Văd soarele, ce străluceşte în interiorul lui,
Ating , iar mâna simte căldura sufletului ,
Ce mi-o oferi cu generozitate.
Văd orizontul pe care-l ating cu degetul arătător
Şi-l pompez în vene ,
Pentru a-ţi transforma sângele,
În albastru de prinţesă.
Văd câmpia pe care ţi-o picur în ochi,
Transformându-i în fascinante smaralde,
De un verde intens şi strălucitor,
Pe care ar fi invidioşi
Şi cei mai celebri pictori ai Universului..
Văd macii din lanul de grâu
Şi fac un transplant de roşu,
Pentru ca inima mea ,
Să fie veşnic îndrăgostită de tine,
Iar lanul de grâu ţi-l aşez pe frunte,
Pentru a te transforma,
În cea mai diafană Cosânzeană..
Văd dealul pe care-l urc ,
Pentru a extrage din boabele strugurilor,
Sentimentul intens de alcoolemie al fericirii.
Văd muntele ce mă îndeamnă să urc,
Pentru a culege ,
Cea mai preţioasă floare a sufletului,
IUBIREA.
Văd toate acestea, pentru că zilnic
Te descopăr aceeaşi,
Şi totuşi… alta…
Rămânând permanent însetat
De explorarea sufletului tău,
Care m-a fascinat,
Dar nu se lasă dezvăluit în totalitate,
Dând iubirii misterul primei nopţi
În care te-am descoperit,
Minune de femeie!

Sursa foto – http://casandra.sunphoto.ro/poze_frumoase/


Am desenat…

Iubito, mi-ai spus că adori muntele,
Ieri , când dormeai, l-am desenat pe obrajii tăi,
Care s-au înroşit şi au căpătat prospeţime
De la zăpada de pe înălţimile lui.
Iubito, mi-ai spus că adori marea înspumată,
Astăzi, când dormeai, am desenat-o pe trupul tău,
Apoi, l-am învelit cu un cearceaf de spumă,
Ce-ţi mângâia duios trupul catifelat.
Iubito, mi-ai spus că adori cerul înstelat,
Azi-noapte, când dormeai,
Ţi-am desenat pe tălpi Planeta Venus
Şi te-am transformat în Luceafăr.
Iubito, mi-ai spus că adori răsăritul,
Dimineaţă, înainte ca ochii tăi să zâmbească,
Ţi-am desenat în ei Soarele, ca tu să străluceşti
În fiecare dimineaţă a vieţii noastre.
Iubito, mi-ai spus că adori apusul,
În seara aceasta, am desenat în interiorul tău dragostea,
Ca să fiu sigur că ea nu va apune niciodată.
Iubito, mi-ai spus de mii de ori că mă iubeşti,
Iar eu voi desena pe sufletul tău, toată viaţa, iubire,
Atunci când dormi sau îmi zâmbeşti ,
Aprobând măiestria mea de artist visător.

Sursa foto – http://images.google.ro/images
http://www.funonline.ro


Te caut în singurătate…

Eşti departe,iubito, mult prea departe,
Te caut de veacuri, în singurătate,
Nu am somn nici ziua, nu am somn nici noaptea,
Sperând să găsesc mângâierea, şoapta.

Dimineaţa stau şi privesc răsăritul,
Iar spre seară, singur şi trist, absorb asfinţitul
Şi mă-ntreb mereu resemnat,
Ce caut de ani, în valul înspumat?

Sunt mereu pe ţărm, privesc către mare,
Caut cu privirea, ceva ce nu doare,
Te caut pe tine şi nu-mi pierd speranţa
De a te găsi noaptea, dimineaţa.

Revin adesea la ţărm întristat,
Mă uit la cer, poate resemnat
Şi îmi spun că poate într-o zi voi fi,
Cel mai fericit bărbat din câţi or trăi.

Sper, deşi speranţa pentru mine-i gri,
Nu e verde sigur şi nicicând n-oi şti,
Dacă”eu şi tu” ne vom întâlni,
La ţărm dimineaţa pentru a ne iubi.

Îmi doresc din suflet să te întâlnesc,
Pentru ca apusul să nu-l mai găsesc,
Trist şi singur în nelinişti ce mă ameţesc,
Căutând iubirea în ritm nebunesc.

Dacă aş dormi, poate aş visa,
Cum va fi de azi toată viaţa mea,
Iar tu  să apari dintr-un răsărit,
Pentru a deveni un vis împlinit.

Am să-ncerc, iubito, să ţin ochii-nchişi,
Întins pe un ţărm sau mergând târâş,
Prin clepsidra întinsă, pe-o plajă generoasă,
Ce te desenează nespus de frumoasă.

Ochii ţi-i pictează cu spuma din mare,
Buzele, din valuri mari şi-nşelătoare,
Trupul de sirenă mintea-mi invadează,
Prospeţime, inocenţă, frumuseţe, viaţă.

Acest vis de-o secundă sper să se-mplinească,
Mire eu voi fi, iar tu, a mea mireasă,
Corali, meduze, scoici , castele de nisip,
Ne vor fi martori, iar eu voi fi cel mai fericit.

Sursa foto – http://images.google.ro/images


Mi-e dor…

Mi-e dor de tine, îţi spun repetat,
Mi-e dor de zâmbetul ce nu l-am uitat,
Mi-e dor de atingeri şi şoapte,
Mi-e dor de iubire , la ore în noapte,
Mi-e dor de doi ochi ce dulce-mi zâmbesc,
Mi-e dor de buzele ce sărută Dumnezeiesc,
Mi-e dor de un deget să-mi mângâie faţa,
Mi-e dor de iubirea ce-mi înfrumuseţează viaţa,
Mi-e dor de un braţ ce-al meu cap să-l pun,
Mi-e dor de un suflet cu foarte mult bun,
Mi-e dor de un gând dintre cele mai bune,
Mi-e dor de carisma omului minune,
Mi-e dor de-o plimbare ţinându-ne de mână,
Mi-e dor şi de ploi, dar şi de furtună,
Mi-e dor de copilul din mine ce strigă,
Mi-e dor de o viaţă ce nu mă intrigă,
Mi-e dor de-o vacanţă la mare, la munte,
Mi-e dor să îmi scrii amintiri pe-a mea frunte,
Mi-e dor să îţi spun cât de mult te doresc,
Mi-e dor să îţi spun că vreau să trăiesc,
Mi-e dor, de toate mi-e dor, te iubesc!

Sursa foto – http://images.google.ro/images