Posts tagged “baie

Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VII)

UPDATE RADIOFONICRADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor…

După baia mult aşteptată Diana îşi pregăti un gin cu apă tonică, băutura ei preferată şi căzu în visare. Rememoră clipele petrecute alături de Mara. Îi plăcea Mara, îi plăcea felul în care ea vorbea, gândea şi gesticula. S-a întrebat de mai multe ori în aceste clipe ce poveste de iubire tăinuieşte prietena ei.
Tresări. Sunetul telefonului anunţa o convorbire la ore târzii în noapte. Astfel de telefoane, la astfel de ore nu-i plăceau deloc Dianei, ştia că nu aduc veşti bune.
– Bună, Diana!
– Bună seara! Cu cine vorbesc?
– Colegul tău, doctorul Mureşan…
Soţul tău a fost implicat în această seară, în jurul orei 22.45, într-un accident rutier.
Se deplasa spre Bucureşti, la volanul maşinii personale Volkswagen Touareg când o Dacie i-a tăiat calea, iar soţul tău nu a mai avut timp să evite tamponarea. În urma impactului, Dacia Break a fost proiectată într-un şanţ. Din fericire soţul tău şi pasagerul din dreapta s-au ales cu răni uşoare.
– Pasagerul din dreapta?
– Da, se pare că nu era singur în maşină ci însoţit de o tânără în vârstă de 24 de ani. Poţi veni până la spital?
– Sigur, mă îmbrac şi ajung cât pot de repede.
Ajunse la spital şi îl întrebă pe Mureşan:
– Unde este?
– Într-o rezervă, la câţiva paşi de cabinetul meu.
Drumul către camera unde fusese soţul ei internat părea nesfârşit. Mii de întrebări îi invadau mintea şi sufletul.
– Doctore, cine este persoana care se afla în maşina soţului meu?
Mureşan se fâstâci, nu ştia dacă este bine să-i răspundă la această întrebare în astfel de momente.
– Doctore…
Oana Popa, medic rezident (anul V) În Clinica de Oftalmologie a spitalului unde ne desfăşurăm şi noi activitatea.
Alte întrebări  muşcau din ea cu o forţă devastatoare. Cine era această tânără şi cum a ajuns pe locul din maşina soţului ei?
– Mă înşală…spuse Diana ca pentru sine…Nu poate fi adevărat. Ştiu că nu mă iubeşte aşa cum mi-aş fi dorit, dar să mă înşele este prea mult…
Se aflau în faţa rezervei în care fusese instalat soţul Dianei.
– Diana, intrăm, dar nu aş vrea să discuţi acum cu el despre pasagera din maşina sa, te rog. Poţi să îmi promiţi acest lucru?
– Stai fără grijă, doctore, avem timp să discutăm despre acest amănunt în perioada ce urmează. Împortant pentru mine este ca el să fie bine, nimic altceva nu mai contează în aceste momente, crede-mă.
– Mulţumesc.
Intrară.
Diana îşi privea soţul cu blândeţe, deşi în interiorul ei clocoteau durerea şi revolta.
– Cât este de grav, doctore? întrebă soţul Dianei.
Pot să vă spun de existentei unei fracturi, am radiografiat membrul lovit, dupa care am hotărât tratamentul pe care îl veţi urma cu stricteţe pentru recuperare rapidă. Am fixat sub anestezie capetele osului în poziţia corecta, dupa care am aplicat un simplu bandaj ghipsat.
Nu este grav, nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
– Doctore, persoana care se afla cu mine în maşină…
– Nu aveţi de ce să vă temeţi, se află în afara oricărui pericol.
– Diana, îţi mulţumesc fiindcă eşti aici.
– Stai liniştit, nu vreau să faci niciun efort, avem timp să vorbim.
– Doctore, cât timp va sta internat?
– Îl ţinem sub observaţie trei zile, dacă lucrurile evoluează aşa cum sperăm, îl externăm.
– Mulţumesc. Pot sta puţin de vorbă cu el? Apoi, merg pe culoar, beau o cafea şi aştept orele dimineţii pentru a-mi începe programul.
– Diana, totul este bine, mergi acasă!
– Nici gând, doctore. Nu mă dezlipesc de lângă uşa rezervei. Nu-mi faceţi sufletul mai trist decât este.
– Cum crezi. Departe de mine gândul de a te supăra.
Ieşiră amândoi şi-l lăsară să se odihnească.
După momente de frământări Diana o sună pe Mara. Avea nevoie de o persoană puternică lângă ea, iar Mara era astfel.
– Mara, te rog să mă ierţi pentru acest telefon la o astfel de oră, însă am nevoie de cineva care să mă înţeleagă şi să mă sprijine în aceste clipe.
-Vin cât pot de repede, Diana.
Ajunsă la spital o îmbrăţişă pe Diana şi o întrebă ce s-a întâmplat.
După ce aceasta îi povesti cum stau lucrurile, din ce motive se află acolo, intrară în rezervă.
Mara se îngălbeni şi leşină…

Accident. O întâmplare inevitabilă cauzată de legile imuabile ale naturii.

Ambrose Bierce