Posts tagged “banca

Iubirea este una…

Privim către niciunde, simţim cum ne cuprinde
Fiorul primei întâlniri ni se citeşte în priviri.
În dreapta ta e verde, în stânga mea, tot verde
În faţă marea lină cu forme de felină.
Aici, pe bancă, chiar aici suntem noi doi şi-un licurici
Ce ne veghează dragostea pe banca mea, pe banca ta…
Licuriciul ne şopteşte-ntruna
Păşiţi pe mare, declanşaţi furtuna,
Furtuna sentimentelor ce înfloresc
La ceas de seară în stilul lor firesc.

Fruntea ta o sprijină pe-a mea
Şi gândul meu îl sprijină pe-al tău,
O scoică iese acum din mare şi ne cântă,
Pe acorduri dulci iubirea să pătrundă.

O iei în palmă, o desfaci uşor,
Îi spui că vrei o perlă s-aline al tău dor,
Un dor ce te cuprinde deşi eu sunt aici,
Un dor ce se transformă în mii de licurici.
Un dor la care marea participă şi ea
Complice este-ntruna cu-n gând de catifea
Şi-un fir de iarbă-i martor la tot ce se petrece
Iubirea este una, nicicând ea nu va trece…

Când iubirea va face semn, urmaţi-i îndemnul, chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,  şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei, chiar dacă sabia-i ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni, iar când vă vorbeşte daţi-i crezare, chiar dacă vocea-i ar putea sa vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazanoapte care vă pustieşte grădinile.

Khalil Gibran


Iubire amanetată

ne este atins permanent
sufletul de cuvinte ce i-au dat greutate
precum pietrele de moară
sensibilitatea i-a fost încreţită de palavre
se simte pustiit şi mutilat
de absenţa iubirii ce înflorea cândva
în floarea de cireş a adolescenţei
pe banca timpului din parcul vieţii
este la mare căutare perfecţiunea trupului
plasat la fiecare colţ al destinului
ironizând sentimentele feciorelnice
amanetez iubirea pentru veşnicia sufletului
celor ce încă mai cred că verbul a iubi
nu a fost inventat de maniaci
ci doar de cei care ştiu să iubească adânc
atunci când numără stelele

Adevarata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aştepti nimic în schimb.

Antoine de Saint-Exupery


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (II)

Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atârnă decât de un fir de păr.”

Alexandre Dumas

 

…maşina apărută de niciunde, când ochiul semaforului era verde, a aruncat trupul Dianei în aer provocându-i instantaneu moartea. Trecătorii au încremenit. Toate privirile s-au îndreptat către trupul fraged care plutea sub cerul senin al acelei zile de toamnă , către mapa din care foile desprinse, una câte una, parcă plăteau tribut vieţii în zborul lor şi coborau către pământ, lent, dansând ultimul vals. În liniştea mormântală se mai auzea un singur glas, al mamei. Dianaaaaaaa! Impactul trupului Dianei cu solul a scris tristeţe şi durere pentru totdeauna în sufletul Ioanei. Aplecată asupra fiicei sale, în genunchi, plângea şi întreba:

– De ce, de ce fiica mea?

La volanul maşinii, un BMW ultimul tip, un tânăr ce tocmai obţinuse permisul, copil de bani gata care învăţase de la o vârstă fragedă că poţi cumpăra orice cu bani. Greu de crezut şi revoltător în acelaşi timp, dar personajul cu pricina a reuşit să scape destul de uşor. Verdictul? Condamnare cu suspendare.

Şapte luni mai târziu, acelaşi loc, acelaşi personaj, aceeaşi culoare verde a semaforului, aceeaşi viteză, o altă maşină – de data aceasta un Audi -, doar victima era alta. EL.

Personajul, care altădată spulbera pe aceeaşi trecere de pietoni o fată care trăia bucuria intrării la facultate, care dorea să-şi strângă mama în braţe şi să-i mulţumească pentru că reuşise în viaţă datorită ei, a vrut să evite un câine, însă viteza i-a fost fatală, plătind libertatea – pe care o obţinuse, aşa cum susţinea, orice poate fi cumpărat cu bani – cu viaţa.

Se pare că sloganul acesta nu funcţionează atunci când este vorba despre viaţă. Ea nu poate fi cumpărată, oricâte conturi am avea în bancă…

Geanina Lisandru