Uncategorized

3 ceasuri bune

Dacă e marți…sunt 3 ceasuri bune…printre bloguri, incursiune cu efuziune

Mi-a fost dor şi de cele 3 ceasuri ale zilei de marţi, şi de scrieri cu substanţă, aşa cum îmi place mie să le cataloghez. Acea substanţă, greutate, virtute pe care o dau şi substantivului prieten, un substantiv care pentru unii reprezintă o înşiruire de termeni fără sens, pentru alţii, fapte. Astfel stau lucrurile şi când clepsidra măsoară secundele ceasurilor bune de pe blogurile prietene.

Unii vor spune, după ce vor citi prima parte a postării, „Ce mă enervează Lisandru ăsta cu profesoara asta a lui”, fiindcă vor descoperi rândurile mele care descriu rândurile lui, aşa cum simt eu, aşa cum vreau să-l perceapă cititorii, aşa cum este el, Cristian Lisandru, scriitorul meu drag. Alţii vor fi încântaţi să-i descopere scrierile,  să le citească constant. Cei care o fac deja, au înţeles că nu bat câmpii, că nu sunt subiectivă, că locul lui nu este unul creat artificial. Este locul pe care-l merită, pe care l-a câştigat prin scris. La modul serios.

Copilăria din vise face notă discordantă cu realitatea pe care o trăieşte personajul scrierii de astăzi, un cetăţean onorabil cu griji şi preocupări cât se poate de domestice.

” Mulţi trăiau vise în care întorceau banii cu lopata, dădeau autografe, păşeau pe covorul roşu de la Cannes sau erau dezmierdaţi de femei celebre. Totuşi, descoperise şi multe cazuri în care cei întrebaţi nici măcar nu doreau să discute despre aşa ceva, ca şi cum aventurile lor ireale trebuiau să rămână pentru totdeauna într-o intimitate neîntinată de imixtiuni străine. Nimeni însă nu avea acea continuitate a viselor pe care el o obţinuse fără a o cere cuiva.”

Este doar finalul primei părţi din proza „Cireşe” a scriitorului Cristian Lisandru. Cunosc continuarea. Incitantă.

Porţia de cireşe, dorul de copilărie, oniricul, le iau cu mine şi mă îndrept către un blog al cărui titlu îmi aminteşte tot de copilărie, de vacanţele petrecute la munte, în grădina bunicii. Acolo era primul popas, al meu şi al surorilor mele, pentru a primi fragii care ne aşteptau în acelaşi loc, an de an. Bucuria făcea ca inima să bată cu o forţă incredibilă, aveam senzaţia că în partea stângă începe al treilea război mondial. Fata de fragi poartă responsabilitatea acestor amintiri senzaţionale. Ale copilăriei.

Sunt convinsă că îi citiţi scrierile şi căutaţi să-i înţelegeţi crezul.

„Între credinţă şi certitudine se află răspunsul. Iubirea. Fără ocolişuri, fără taine, dincolo de tăcerile forţate, dincolo de cuvinte, de viaţă, de moarte. Iar dincolo de Iubire nu se mai afla nimic… Abia atunci când cazi în genunchii viselor, neputincios, înţelegi.”

Crede cu tărie în filosofia sa de viaţă reflectată,cu precădere, în vers, crede în iubire şi în tot ceea ce generează ea. Am descoperit-o frecvent în „trafic”. Am înţeles cât preţ pune pe sentimente, pe cele reale. A înţeles cât de reali suntem noi, eu şi Cristian, cât de real este ceea ce trăim, scriem şi iubim.

Despre vis, copilărie şi iubire într-o,, Lume care tinde incontestabil la infinit, o Lume in care nu ştii încotro mergi şi uiţi de unde-ai venit.”

„mi-am bâjbâit întunericul din suflet cu teamă şi am simţit
cum cioturi de aripi sângerează acut peste visele mele uitare
cu fiecare tăcere rănile mai dureros în zbor mi s-au adâncit
dulcele viselor l-am adăpat din blidul întristării cu fiere”

Geanina Lisandru

Domnișoarelor, doamnelor și domnilor, incursiune cu efuziune!