Posts tagged “despartire

Ai decojit durerea…

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire
Și ziua, dar și noaptea de va vrea,
Am gândurile tale pline doar cu iubire,
Ce îmi pansează sufletul și rana sa.

Stă azi tristețea ca vulturul la pândă
Și vrea cu totul ea să mă vâneze,
Îi prind trecutu-n gheare, să-i ajungă,
Nicicând pe noi să nu ne tortureze.

Ai pus sărut pe suflet și ai stins,
Tot ce îmi pârjolea clipa de fericire,
Ce doare-n mine, doare-n tine aprins
Și metamorfozează totul în iubire.

Voi sta ascunsă-n tine ca-ntr-o floare,
E locul unde-mi este cel mai bine,
Iubirea ta strivește tot ce doare
Și protejează astăzi totu-n mine.

Azi plâng și râd cu același gând intens,
Inima se scaldă-n lacrimi de cristal,
Iar ochiul meu de mâna ta e șters,
Lăsând doar zâmbetul pe piedestal.

Ai decojit durerea și-ai preschimbat-o-n fruct,
Din care ne-nfruptăm cu patimă și dor,

Nesomnu-i dat uitării, iei vis cu uzufruct,
Pe care îl plătești cu-n generos fior.

Minunea mea de om, tu, Cristian Lisandru
Ești omul care m-a înțeles deplin,
Ești altruist și înfiorător de tandru,
Tu ești miracolul, un prețios creștin.

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire,
Nicicând să ne despartă, ea nu va reuși,
Tu mă săruți pe suflet, răsar din el safire
Și îmi șoptești duios”nicicând ne-om despărți”.

Le-aș cere tuturor ca noi să se iubească,
Iubirea să le fie trăire, vis deplin,
Iar cei răniți ca mine să-nvețe să trăiască,
Ce doare azi în ei, mâine va fi doar viața
Cea plină de senin.

Orice durere are zeci de spectre ce par durere fie. Căci privirea durerii prin prisma orbitoare a lacrimilor împarte un singur obiect în mai multe, asa cum cristalele cu faţete, dacă sunt privite din faţă nu arată altceva decât confuzie, dar văzute oblic, lasă să se distingă o forma.

William Shakespeare


Nopţile

Dacă e vineri – e poezie pe pâine Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţato prea mult.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Octavian Paler


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)