Posts tagged “Diana

Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VIII)

O persoană care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale, nu le-a depăşit niciodată.

Carl Gustav Jung

Leşinul Marei nu se datora căldurii din rezervă, nici stării de oboseală, ci totul se învârtea în jurul lui Paul, soţul Dianei. De ce? Paul era marea iubire a Marei, da, Paul, aşa îl chema pe soţul Dianei. Acel Paul care plecase fără să spună o vorbă, care o lăsase „în cea mai frumoasă seară din viaţa ei” să-l aştepte.
Acum se aflau faţă în faţă. L-a privit preţ de câteva secunde, atât. Secunde în care soarta a ţinut morţiş să-i mai dea o palmă.
Diana nu înţelegea nimic din ceea ce se petrece, regreta că la acea oră o chemase pe Mara. În fond, nu era nimeni obligat să-şi petreacă clipele de linişte, de odihnă, la spital. Nimeni nu era vinovat de ceea ce i se întâmplase soţului ei.
O ajută pe Mara să iasă din rezervă, o lăsă câteva clipe să simtă prospeţimea aerului de la fereastra pe care teii din curtea spitalului o mângâiau şi îi spuse:
– Mara, te rog să mă ierţi, nu trebuia să-ţi tulbur liniştea, mă simt tare vinovată de ceea ce ţi se întâmplă.
Mara se uita la Diana, îşi fixă ochii în privirea acesteia. Nu vorbea. Doar privea împietrită la chipul din faţa sa. Tăcerea Marei spărgea în mii de bucăţi liniştea acelei ore din noapte.
– Mara, dă-mi voie să te conduc acasă.
Mara dădu uşor din cap în semn de negare şi porni din loc.
– Mara, stai! Ce-i cu tine?
Mara nu spunea nimic, îşi continua drumul pe care şiroiau sigurătatea, tristeţea, neliniştea, durerea şi toată viaţa ei.
În zadar. Mara nu mai auzea şi nu mai vedea decât amintirea acelei nopţi în care urma să meargă la petrecerea care ar fi însemnat un început sentimental mult aşteptat.
În mintea Dianei războiul întrebărilor distrugeau cetatea încrederii care refuza să-şi mai deschidă porţile în faţa unei situaţii ce părea că nu mai are răspunsuri.
O prinse pe Mara de umeri spre a o conduce către un taxi.
Întoarcerea bruscă a Marei către Diana a dezlănţuit ploi de sunete ce se împleteau în cuvinte care vor alcătui frazele unui viitor incert.
– Diana, uită că m-ai cunoscut! Orice ţi-aş spune nu m-ai înţelege.
Lacrimile pictau flori de nu-mă-uita pe obrajii Marei.
– Mara, eu…
– Stai, nu mă întrerupe. Viaţa nu a fost atât de îngăduitoare cu mine, mi i-a răpit pe cei dragi, pe cei pe care îi iubeam mai mult decât orice pe lume.
– Mara…
– Nu mai spune nimic. Chiar nu înţelegi? În seara aceasta prietenia noastră…noi nu mai putem fi prietene…
Ţipătul Marei zgudui liniştea spitalului din temelii.
Fugea, plângea, o ajungea din urmă trecutul, o alerga precum alergase Pheidippides pe câmpul de luptă de la Marathon spre Atena, când a strigat Nenikikamen, după care a murit pe loc.
Aşa se simţea Mara, dar fuga ei nu avea să anunţe o victorie, ci o altă înfrângere pe care destinul i-o dăruia de fiecare dată cu o plăcere aproape sadică.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VII)

UPDATE RADIOFONICRADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor…

După baia mult aşteptată Diana îşi pregăti un gin cu apă tonică, băutura ei preferată şi căzu în visare. Rememoră clipele petrecute alături de Mara. Îi plăcea Mara, îi plăcea felul în care ea vorbea, gândea şi gesticula. S-a întrebat de mai multe ori în aceste clipe ce poveste de iubire tăinuieşte prietena ei.
Tresări. Sunetul telefonului anunţa o convorbire la ore târzii în noapte. Astfel de telefoane, la astfel de ore nu-i plăceau deloc Dianei, ştia că nu aduc veşti bune.
– Bună, Diana!
– Bună seara! Cu cine vorbesc?
– Colegul tău, doctorul Mureşan…
Soţul tău a fost implicat în această seară, în jurul orei 22.45, într-un accident rutier.
Se deplasa spre Bucureşti, la volanul maşinii personale Volkswagen Touareg când o Dacie i-a tăiat calea, iar soţul tău nu a mai avut timp să evite tamponarea. În urma impactului, Dacia Break a fost proiectată într-un şanţ. Din fericire soţul tău şi pasagerul din dreapta s-au ales cu răni uşoare.
– Pasagerul din dreapta?
– Da, se pare că nu era singur în maşină ci însoţit de o tânără în vârstă de 24 de ani. Poţi veni până la spital?
– Sigur, mă îmbrac şi ajung cât pot de repede.
Ajunse la spital şi îl întrebă pe Mureşan:
– Unde este?
– Într-o rezervă, la câţiva paşi de cabinetul meu.
Drumul către camera unde fusese soţul ei internat părea nesfârşit. Mii de întrebări îi invadau mintea şi sufletul.
– Doctore, cine este persoana care se afla în maşina soţului meu?
Mureşan se fâstâci, nu ştia dacă este bine să-i răspundă la această întrebare în astfel de momente.
– Doctore…
Oana Popa, medic rezident (anul V) În Clinica de Oftalmologie a spitalului unde ne desfăşurăm şi noi activitatea.
Alte întrebări  muşcau din ea cu o forţă devastatoare. Cine era această tânără şi cum a ajuns pe locul din maşina soţului ei?
– Mă înşală…spuse Diana ca pentru sine…Nu poate fi adevărat. Ştiu că nu mă iubeşte aşa cum mi-aş fi dorit, dar să mă înşele este prea mult…
Se aflau în faţa rezervei în care fusese instalat soţul Dianei.
– Diana, intrăm, dar nu aş vrea să discuţi acum cu el despre pasagera din maşina sa, te rog. Poţi să îmi promiţi acest lucru?
– Stai fără grijă, doctore, avem timp să discutăm despre acest amănunt în perioada ce urmează. Împortant pentru mine este ca el să fie bine, nimic altceva nu mai contează în aceste momente, crede-mă.
– Mulţumesc.
Intrară.
Diana îşi privea soţul cu blândeţe, deşi în interiorul ei clocoteau durerea şi revolta.
– Cât este de grav, doctore? întrebă soţul Dianei.
Pot să vă spun de existentei unei fracturi, am radiografiat membrul lovit, dupa care am hotărât tratamentul pe care îl veţi urma cu stricteţe pentru recuperare rapidă. Am fixat sub anestezie capetele osului în poziţia corecta, dupa care am aplicat un simplu bandaj ghipsat.
Nu este grav, nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
– Doctore, persoana care se afla cu mine în maşină…
– Nu aveţi de ce să vă temeţi, se află în afara oricărui pericol.
– Diana, îţi mulţumesc fiindcă eşti aici.
– Stai liniştit, nu vreau să faci niciun efort, avem timp să vorbim.
– Doctore, cât timp va sta internat?
– Îl ţinem sub observaţie trei zile, dacă lucrurile evoluează aşa cum sperăm, îl externăm.
– Mulţumesc. Pot sta puţin de vorbă cu el? Apoi, merg pe culoar, beau o cafea şi aştept orele dimineţii pentru a-mi începe programul.
– Diana, totul este bine, mergi acasă!
– Nici gând, doctore. Nu mă dezlipesc de lângă uşa rezervei. Nu-mi faceţi sufletul mai trist decât este.
– Cum crezi. Departe de mine gândul de a te supăra.
Ieşiră amândoi şi-l lăsară să se odihnească.
După momente de frământări Diana o sună pe Mara. Avea nevoie de o persoană puternică lângă ea, iar Mara era astfel.
– Mara, te rog să mă ierţi pentru acest telefon la o astfel de oră, însă am nevoie de cineva care să mă înţeleagă şi să mă sprijine în aceste clipe.
-Vin cât pot de repede, Diana.
Ajunsă la spital o îmbrăţişă pe Diana şi o întrebă ce s-a întâmplat.
După ce aceasta îi povesti cum stau lucrurile, din ce motive se află acolo, intrară în rezervă.
Mara se îngălbeni şi leşină…

Accident. O întâmplare inevitabilă cauzată de legile imuabile ale naturii.

Ambrose Bierce


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(V)

– O singură femeie? Asta nu te poate face decât fericită. Majoritatea femeilor îşi doresc să fie iubirea unică a unui bărbat. Iar tu eşti norocoasă
– Mara, nu eu sunt marea şi unica iubire a soţului meu. Am ştiut acest lucru de când ne-am căsătorit. Eu îl iubesc nebuneşte, aş face orice pentru el. Este bun cu mine, mă respectă, dar nu mă iubeşte .  În sfârşit, mă iubeşte în felul lui.
– Cum v-aţi cunoscut?
– Părinţii noştri erau parteneri de afaceri şi au considerat că această căsătorie va aduce multe beneficii. L-am întâlnit prima dată la o petrecere. Mi-a plăcut din prima clipă. Era abătut. A băut mult în seara aceea. Discuţia noastră s-a terminat în dormitorul lui. Eram nespus de fericită. El a fost primul bărbat din viaţa mea. A doua zi am aşteptat să mă sune. Nu s-a întâmplat asta. Mi-am luat inima-n dinţi şi l-am sunat eu. Mi-a spus să îl iert pentru noaptea trecută şi şi-a cerut scuze fiindcă nu îşi mai amintea exact ceea ce se întâmplase în orele dinaintea zilei ce tocmai începea. Am început să tremur de durere. Cuvintele lui  mi-au pustiit sufletul, dar adevărul vibra în ele. Apoi, a spus că va lipsi un timp, că are nevoie de linişte şi trebuie să-şi pună ordine în viaţa profesională şi personală. Iar această perioadă, departe de toţi şi de toate, îl va ajuta să înţeleagă ce vrea de fapt cu adevărat.
I-am respectat decizia, dar gândul meu era numai la el. După o lună de la acel telefon, părinţii noştri nu au stat cu mâinile-n sân, au făcut tot posibilul să ne întâlnim. Revederea mi-a ridicat la fileu inevitabila întrebare „E bine să-l revăd?”
Ei bine, l-am revăzut. Era acelaşi bărbat frumos, cu aceleaşi mâini îngrijite, acelaşi timbru ce-ţi mângâie auzul, dar avea privirea tristă.
Stăteam unul în faţa celuilalt la o masă de la terasa restaurantului Ramada Encore Birmingham City Centre. Mâncam, vorbeam, iar el se hotărâ să rupă tăcerea povestindu-mi despre Aston University, Birmingham, unde studia.
Era încântat de tot ceea ce i se întâmplă  profesional.
Apoi, după câteva secunde de tăcere a continuat cu  întrebări la care căuta răspunsul, întrebări ce-i stăruiau în minte de luni bune.
Iubire sau obsesie? Care este diferenţa dintre ele? Am stat treaz nopţi la rând, am bântuit pe străzi, am fost victima propriei mele imaginaţii, a propriei mele inimi? Nu e fiecare barbat îndrăgostit un neprihănit şi fiecare femeie subjugată? Dragostea e ca aburul cafelei: aroma sa este incofundabilă . Acum o vezi,o simţi, acum dispare. Dragostea se evaporează. Obsesia este mai palpabilă, doare, ca un cui în pantof. Nu dispare într-o clipă. Obsesia are un gust nepretenţios. Ceva ce ştii de-o eternitate. Se stabileşte şi stă la ascunsă, la pândă, dar rămâne cu tine. O emoţie care ar trebui mototolită precum un obiect de unică folosinţă şi aruncată la gunoi, înlocuită cu gânduri mai cumpătate, mai puţin dureroase, mai candide.
L-am ascultat şi m-am pierdut printre cuvintele lui, în privirea bărbatului pe care l-am iubit din prima secundă.
Din acea zi am ştiut că el va fi soţul alături de care îmi voi petrece restul zilelor. Îl doream nespus în clipele acelea. Doream să-i simt mânile pe trupul meu care vibra la fiecare sunet, la fiecare privire. Era suficient să-mi mângâie fruntea cu un deget ca totul în mine să fie devastat de fiorii ce-mi mângâiau fiecare centimetru al epidermei ce s-ar fi lăsat sărutată de buzele bărbatului care-mi vorbea.

În zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decât marea şi vânturile, ne urmăreşte până la capătul lumii; şi oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim.

Jean Jacques Rousseau

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IV)

Pentru Mara totul părea că renaşte. Întâlnirea cu Diana îi făcea bine, o ajuta să iasă din lumea pe care şi-o crease după despărţirea celor două persoane dragi, mama ei şi Paul.
Fixaseră, ea şi Diana o întâlnire pentru după-amiaza de vineri. Soţul Dianei pleca la o conferinţă în afara ţării.
S-au întâlnit la „Cafeneaua Sufletelor” locul pe care Diana îl venera pentru felul în care personalul localului pregătea cafeaua.
Pe langa gustul şi aroma îmbietoare, cafeaua este pentru mulţi un adevărat ritual, de la modul în care este preparată până la cum, când şi unde o serveşti, fiecare având un tip de cafea preferat.
Diana era înnebunită după cafeaua turcească. Aici se prepara cea mai bună cafea sub ochii clienţilor. Bucătăria mare a cafenelei era o imensă fereastră a bobului de cafea.

Povestea cafelei turceşti se scria sub privirile consumatorilor fideli. Cafeaua era foarte fin macinată şi bine prăjită. Una din variante (utilizate la Cafeneaua Sufletelor) era urmatoarea: se punea apa într-un ibric de cupru cositorit pe dinauntru. În apa rece se punea cate o linguriţă de cafea pentru fiecare ceaşcă, fără să se agite, cafeaua rămânând la suprafaţa apei. Specialistul cafenelei punea peste cafea cantitatea de zahăr dorită şi apoi aşeza ibricul pe foc nu prea intens. Pe măsură ce se încălzea apa, avea loc umectarea firelor de cafea, care se lăsa treptat la fund. Între timp se dizolva şi zahărul. Când începeau să se degaje bule de aer din apă, granulele de cafea erau aduse la suprafaţă şi se umflau în partea de sus a ibricului. În faza aceasta specialistul o lua de pe foc şi adăuga puţină apă rece, lăsând-o sa se odihnească 1-2 minute. Apoi urma servirea în ceşti mici. Alteori prepararea cafelei se făcea mai repede în baie de nisip.

Indiferent de modul de preparare Diana adora să vină aici pentru acest ritual.

Mara o privea cu admiraţiei şi respect. Îi venea greu să creadă că s-a ataşat atât de repede de o fiinţă pe care o cunoscuse de puţin timp, mult prea puţin dacă ţinem cont de concepţia ei despre prietenie „Prietenii sunt cu grămada atunci când ai bani, maşina, onoare, faima şi înfăţişare de invidiat. Dar este suficient un accident care te mutilează şi eşti…singur! Abia atunci vezi cine ţi-a fost prieten cu adevărat.

Dialogul dintre ele a curgea firesc.  Mara povestea despre pasiunea ei pentru arhitectură, despre anii de studenţie şi o lacrimă rebelă desena drumul amintirilor despre oamenii dragi.
– Mara, te rog, nu vreau să ne întristăm. Eu sunt dependentă de anumite alimente fiindcă sufăr de hiperfagie. Cauza, poate ai intuit, singurătatea.
– Cum, singurătatea???
Ai un soţ, o meserie pe care o practici cu pasiune şi prin natura ei te pune în contact cu oamenii.
– Draga mea, în ciuda a tot ceea ce ai spus tu mă simt nespus de singură. Seara, când ajung acasă, soţul meu stă în fotoliu şi citeşte, iar atunci când nu citeşte înseamnă că nu este acasă. Participă la conferinţe sau munceşte până târziu la birou. Lumea mea şi lumea lui sunt alaturi, dar nu se mai intersecteaza. Este o vorbă Mara „Buna comunicare este la fel de stimulantă ca o cafea neagră şi tot atât ţi-e de greu să dormi dupa ea. ”
Aşa şi cu noi. Soţul meu a iubit, iubeşte şi va iubi o singură femeie toată viaţa…

Un om poate dobandi orice in singurate cu exceptia caracterului.

Stendhal

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(III)

Zilele își urmau cursul, Mara învăța pentru admiterea la facultate. Dorea să reușească printre primii la Arhitectură. Iubea frumosul. Reușita la facultate a scos-o din ,,încremenirea”, în care o lăsase Paul. Anii au trecut, Mara a terminat cursurile Facultății de Arhitectură, dar fiorii dragostei nu-și mai făcură apariția de la despărțirea de omul pe care-l iubise cu toată ființa, Paul.

Astăzi sărbătorea alături de colegii de facultate ultima lor întâlnire în postura de studenți. Flori, zâmbete, fericire pe chipurile absolvenților, nu lipsea nimic din decorul tinereții. Sună telefonul. Mara se opri din verva clipelor ce-i luminau viața. Era Alex, fratele ei.

-Mara, te rog să vii repede, mama…

Nu ascultă până la capăt ceea ce îi spunea Alex, se ridică brusc, își ceru scuze, prinse geanta de un colț și părăsi restaurantul. A ajuns din păcate mult prea târziu. Stop cardiac. Acesta a fost diagnosticul medicului ce a preluat pacienta care decedase din nefericire în drum spre spital. Medicul, o femeie înaltă, cu trăsături delicate, ușor trecută de 27 de ani. I-a vorbit blând Marei și a încercat să o încurajeze. A invitat-o în cabinet, i-a explicat că personalul medical a făcut imposibilul, dar sângele nu a mai fost pompat în organele corpului, nu a mai existat puls, iar pacienta și-a pierdut conștiența și nu a mai putut respira. Pentru a o scoate puțin din starea de durere, Diana, medicul din fața ei, a întrebat-o cu ce se ocupă, cum era mama ei… S-au împrietenit, au făcut schimb de numere de telefon cu promisiunea că se vor căuta, și-au promis că se vor întâlni dacă timpul le va permite.

Urmară zile grele, în care sufletul trăia durerea la cele mai înalte cote, durerea de a pierde cea mai dragă ființă, mama…repeta permanent cuvintele lui Abraham Lincoln ,, Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama”. O nouă săptămână începea, iar sunetul telefonului îi făcu inima să bată cu putere.

-Bună, Mara! Sunt eu, Diana…

-Diana…aaaa, da…iartă-mă, sunt puțin confuză…

-Te înțeleg. Vreau să-ți fac o propunere.Am nevoie de un designer. Eu și soțul meu ne-am întors de curând în țară, am cumpărat o casă pe care vrem să o amenajăm. Avem nevoie de părerea unui specialist. Ce zici?

-Încercăm să ne vedem astăzi, la ora 16 30. E bine?

-E foarte bine. Pe curând, Diana!

Avea emoții, nu înțelegea de ce i se întâmpla acest lucru. O casă impresionantă se desfășura sub privirea ei blândă, cu multe camere, înconjurată de mult verde, verdele pădurii ce-ți împrospătează simțurile și te detașează de agitația orașului în care simți că aerul devine obiect de mare preț datorită poluării. Au stabilit arhitectura fiecărui spațiu din casă, au discutat până în cel mai mic detaliu despre culori,despre unitatea pe care o oferă spațiul casei oferindu-i Marei ocazia să-și desfășoare în voie simțul creativ și forța imaginativa pentru a transforma locul într-un mediu ambiant îndrăzneț.

Știința se face cu fapte, așa cum o casă se face cu pietre; dar o acumulare de fapte nu este o știință, așa cum o gramadă de pietre nu este o casă.

Jules Henri Poincare

(Va urma)


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (II)

Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atârnă decât de un fir de păr.”

Alexandre Dumas

 

…maşina apărută de niciunde, când ochiul semaforului era verde, a aruncat trupul Dianei în aer provocându-i instantaneu moartea. Trecătorii au încremenit. Toate privirile s-au îndreptat către trupul fraged care plutea sub cerul senin al acelei zile de toamnă , către mapa din care foile desprinse, una câte una, parcă plăteau tribut vieţii în zborul lor şi coborau către pământ, lent, dansând ultimul vals. În liniştea mormântală se mai auzea un singur glas, al mamei. Dianaaaaaaa! Impactul trupului Dianei cu solul a scris tristeţe şi durere pentru totdeauna în sufletul Ioanei. Aplecată asupra fiicei sale, în genunchi, plângea şi întreba:

– De ce, de ce fiica mea?

La volanul maşinii, un BMW ultimul tip, un tânăr ce tocmai obţinuse permisul, copil de bani gata care învăţase de la o vârstă fragedă că poţi cumpăra orice cu bani. Greu de crezut şi revoltător în acelaşi timp, dar personajul cu pricina a reuşit să scape destul de uşor. Verdictul? Condamnare cu suspendare.

Şapte luni mai târziu, acelaşi loc, acelaşi personaj, aceeaşi culoare verde a semaforului, aceeaşi viteză, o altă maşină – de data aceasta un Audi -, doar victima era alta. EL.

Personajul, care altădată spulbera pe aceeaşi trecere de pietoni o fată care trăia bucuria intrării la facultate, care dorea să-şi strângă mama în braţe şi să-i mulţumească pentru că reuşise în viaţă datorită ei, a vrut să evite un câine, însă viteza i-a fost fatală, plătind libertatea – pe care o obţinuse, aşa cum susţinea, orice poate fi cumpărat cu bani – cu viaţa.

Se pare că sloganul acesta nu funcţionează atunci când este vorba despre viaţă. Ea nu poate fi cumpărată, oricâte conturi am avea în bancă…

Geanina Lisandru


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (I)

A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic.
Radia tot timpul, nimeni nu putea afirma despre ea altceva decât ” atunci când a fost împărţit optimismul Ioana a fost răsfăţată”.

Astăzi, locul optimismului a fost luat de lacrimile ce s-au încăpăţânat să-şi mute  matca în cei doi ochi ce spun acum povestea tristă a Ioanei care îşi are rădăcinile într-o zi de toamnă  ce putea fi uşor confundată cu una din zilele verilor călduroase…

Dimineaţă…freamătul maşinilor se simţea şi în aroma cafelei din faţa femeii ce-şi începea ziua cu precizia neamţului care-şi planifică secundele, orele, zilele şi viaţa până în cel mai profund detaliu.
Era o zi cu emoţii, dar apogeul urma a fi atins de rezultatul admiterii la facultate al fiicei sale, Diana. Din cauza asemănării izbitoare cu prinţesa Diana toată lumea îi spunea Lady Diana sau pe scurt Lady Di.
Era un pas important, se pregătise pentru această admitere în toţi anii de şcoală, dorea să reuşească în primul rând pentru mama sa, o femeie cu o situaţie financiară modestă, dar care şi-a susţinut fiica fără tăgadă .

La orele prânzului providenţa a făcut ca amândouă să se afle în aceeaşi zonă, pe trotuare paralele, la semafor.
Diana exploda de fericire, totul din ea trimitea semnale de bucurie către mama pe care o văzuse şi ardea de nerăbdare să o strângă în braţe şi să-i povestească despre reuşita sa.
Culoarea verde a semaforului i-a făcut cu ochiul şi în secunda următoare o luă la fugă către mama sa.

Nu a mai apucat să spună nimic…

(Va urma…)