Posts tagged “Dumnezeu

Imagine

Daruri

citate Dumnezeu Geanina Lisandru


Am convingerea că Dumnezeu ne oferă exact ceea ce merităm, nimic mai mult

Sunt fericită pentru că am avut întotdeauna puterea de a trăi exact aşa cum îmi doresc. Nu sunt condiţionată de nimeni şi de nimic, nu mă prefac niciodată pentru a-i face cuiva pe plac, SUNT EU şi atât.

Tot ceea ce contează este bucuria pe care o am în suflet atunci când mă trezesc dimineaţa, fiindcă Dumnezeu mi-a mai dăruit o zi, o zi pe care să o împart cu cei dragi mie, cei pentru care trăiesc, muncesc, lupt.

Voi, cei care nu mă puteţi ierta fiindcă sunt fericită, să aveţi şansa de a vă regăsi pe voi înşivă!

Geanina Lisandru
citate geanina lisandru Dumnezeu


Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre încredere

Am ales să scriu, la începutul lunii decembrie, despre un subiect cu greutate, un subiect extrem de important pentru mine. Am ales să abordez toate laturile acestui cuvânt, suficient de controversat în toate timpurile, fiindcă am încredere deplină în ceea ce sunt, fac, simt, creez, vorbesc, scriu, în faptele care sunt mai presus de cuvinte. Se spune că devii autentic în momentul în care cel puţin o persoană reuşeşte să vadă, să pătrundă în sufletul tău şi să-l descopere exact aşa cum este, nefardat. Din ce în ce mai mulţi oameni oftează când citesc sau rostesc cuvântul în discuţie. Oftează fiindcă au suferit dezamăgiri tocmai de la cei la care ţineau cel mai mult, de la care aveau aceleaşi aşteptări, bucurii, împliniri pe care ei le ofereau. După şocul dezamăgirii îţi aduni forţele, te ridici şi mergi mai departe. Porneşti către un alt drum şi către alţi posibili prieteni cu o doză de îndoială în suflet. Nu, nu este corect să judecăm prin prisma dezamăgirilor, să-i catalogăm pe cei din jurul nostru după caracterul şi faptele celor care ne-au dezamăgit, dar asigură-te că, în afară de faptul că îţi place omul respectiv, are caracter. Întotdeauna am pus preţ pe caracter şi pe fapte, astfel am înţeles exact cu cine stau de vorbă. Este suficient pentru a înţelege diferenţa dintre faptele şi spusele lor. Sunt oameni care îţi vor şopti tot ceea ce doreşte orgoliul tău să audă, dar nu vor evita, pentru satisfacerea propriului orgoliu, a propriilor interese, să te calce, fără regrete, în picioare. Nu vă sfătuiesc să-i tineţi prin preajmă, nu-şi vor respecta promisiunile, se vor folosi de voi şi vă vor umili când vă aşteptaţi mai puţin. Astfel de oameni nu au mamă şi nici tată, dacă au, îi vând fără remuşcări pentru a le fi lor bine şi pentru a nu le fi şifonată imaginea, aceste personaje nu au Dumnezeu, chiar dacă bat drumurile către biserică săptămânal, chiar dacă veţi vedea cum şi-au atârnat, ostentativ, icoane pe toţi pereţii încăperii în care locuiesc.
Adevărul şi încrederea fac casă bună cu faptele, nu cu vorbele spuse în vânt care nu au niciun fel de acoperire. Am lângă mine un om care are încredere deplină în ceea ce spun, fac şi sunt. Un motiv incredibil pentru a fi fericită şi pentru a avea forţa de a merge mai departe pe drumul ales, de a construi tot ceea ce mi-am propus înainte de a mă naşte. Îl iubesc, am încredere maximă în el, mă face să simt autenticitatea interiorului meu, a caracterului meu şi a înţeles, ca şi mine, că timpul, banii sau plăcerea le mai poţi întâlni, dar încrederea…

Geanina Lisandru

geanina lisandru despre incredere


Pomul Crăciunului

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti)

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Pădurea iarna doarme, c’aşa vrea Dumnezeu.
Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,
În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.
Şi zboară’ncet de-alungul pădurilor de brad,
Şi cântă’ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s’anină de ramuri până jos
Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!
Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ţi trimite dintr’însă Dumnezeu.
Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e’n faţă-acum Isus,
Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.
Dar el e bun si’mparte la toţi câţi îl iubesc,
Tu vino, şi te’nchină, zi: “Doamne-ţi mulţumesc”.


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


TU

Cineva mi-a hărtănit cu forţă de vulur sufletul la miez de noapte,
Tu l-ai sărutat cu mult înainte de a ne întâlni şi a înflorit,
Cineva se agaţă cu ghearele de fericirea noastră,
Tu zâmbeşti, mă strângi în braţe şi-mi spui ,,TE IUBESC”,
Cineva crede că poate picta tortură la nesfârşit pe pânza vieţii,
Tu iei roşu de pe buzele mele şi desenezi pe trup o lume mirifică,
Cineva stropeşte peretele căminului nostru cu mizerie intelectuală,
Tu scrijeleşti pe peretele sufletului poeme ce-nfloresc precum salcâmii,
Cineva urăşte tot ceea ce noi iubim şi loveşte fără milă cu pumnii,
Tu mă mângâi pe frunte şi liniştea coboară peste trupurile noastre,
Cineva îl ameninţă pe Dumnezeu fiindcă am avut curajul să ne naştem,
Noi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru iubirea la care nu speram.


De of şi de aoleu de Miron Radu Paraschivescu

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – 

Miron Radu Paraschivescu

 

Floare naltă, floare neagră,
Nu ţi-am spus, fă, că-mi eşti dragă?
C-o să fur din cer cinci stele
Să-ţi fac salbă de mărgele?
Şi mă lăudam că eu
Îl caftesc pe Dumnezeu,
De s-o pune-n drumul meu…

Nu-mi spuneai tu – ştiu, ca azi –
Când săream peste-un pârleaz,
Că de drag ce îţi sunt eu
O să mori de gâtul meu?
Şi-a venit un barbugiu,
Of, un fante de gagiu,
Din Obor, sau mai de sus,
Te-a chemat şi tu…te-ai dus!

Şi-ncă n-ar fi fost nimic,
Dacă nu mi-ai fi manglit
Punga mea cu bani fişic!

Stăteam noaptea amândoi,
Bibilică, bibiloi,
Ningea lună peste noi.
Eu credeam că mă iubeai,
Dară tu mă sărutai,
C-o mână mă mângâiai,
Cu alta cotrobăiai.
Boarfo! Nu ţi-am zis şucar
Să bagi mâna-n buzunar?
Cum putut-ai să te-nduri
Să mă-nşeli şi să mă furi?
C-am spoit un an tingiri
Pe la feţele subţiri,
Şi-am trăit prin mahala
Doar cu praz şi ciulama,
Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie
Rochie de cununie,
Să-ţi fac degetu-nflorat
C-o piatră de matostat.
Şi tu, uite cum te ţîi
De cuvântul ăl dintâi!
Bine, dragă, îţi mersi!

Să mă-nşele o lămâie!
Da’ şi eu fusei tămâie!
Că puteam şi eu încai
Să fiu craiul ăl mai crai
Şi să huzuresc ca-n rai.

…Da’ acum am rămas bleg,
Amărât şi plin de jeg,
Ca nărojii ăi mai mari:
Nici gagică, nici piştari!