Posts tagged “fior

Remember – Sedusă şi exilată

Viaţa şi cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte.

Emil Cioran

 


Dansând cu ploaia

Am spus mereu că ploaia este imprevizibilă,
Intră în viaţa mea neanunţată
Şi mă scutură de toţi fiorii.
Astăzi mergeam alene pe asfaltul vieţii mele,
Făceam o listă cu ceea ce-mi doresc,
Cu ceea ce îmi place, cu viaţa mea.
Imprevizibila ploaie a apărut
Şi, cu o magică rafală, a şters tot.
La prima atingere, inima s-a ascuns după un strop al sufletului.
La ce-a de-a doua , mărgăritarele dansau în părul meu,
Încercând disperate să-mi descopere umerii.
A treia atingere le asigură un drum fără piedici nodurose de stancă,
Stropii alunecă diafan pe umerii proaspăt descoperiţi,
Zguduiţi din temelii de cutremurul fiorului
Pe care ploaia mi-l dăruieşte de fiecare dată
Când intră-n viaţa mea.
Dansez desculţă, fericită, fără încetare,
Înnebunită de stropii ce-mi invadează trupul fără să mă-ntrebe.
Ploaia mă îmbrăţişează şi îmi şopteşte alintându-mi urechea:
  Dansezi?
Mă înclin precum o prinţesă,
Simţind cum ploaia îmi propune rolul vieţii mele,
Încep a învăţa paşi noi, mă învârt,
Ridic braţele şi privirea către cer,
Iar ploaia îmi inundă faţa şi mă sărută.
Atingerea ploii mă fascinează, m-aruncă în visare,
Mă strânge de mână şi mă transformă-n floare,
O floare ce creşte-n iubire, prin ploaie,
O ploaie ce-mi zgârie trupul cu flori,

O ploaie eternă ce-mi curge prin vene dându-mi fiori.

Fiorul acesta îmi mângâie ochii, iar eu îi deschid,
Ies din visare şi ploaia în mine o-nchid.

Geanina LISANDRU




Tu eşti

Tu eşti prezent şi viitor,
Tu eşti speranţă şi iubire,
Tu eşti tot ce înseamnă dor,
Tu eşti destin şi împlinire.

Tu eşti corabie pe mare,
Tu eşti catargul ce mă-ndrumă,
Tu eşti colacul de salvare,
Tu eşti un val cu multă spumă.

Tu eşti nisipul ce mă arde,
Tu eşti stânca ce mă păzeşte,
Tu eşti culoarea din smaralde,
Tu eşti scoica ce mă-nveleşte.

Tu eşti apus şi răsărit,
Tu eşti capăt de ţărm stingher,
Tu eşti tot ce eu mi-am dorit,
Tu eşti felia mea de cer.

Tu eşti şi marea din ocean,
Tu eşti iubirea mea sărată,
Tu eşti ce am şi ce nu am,
Tu eşti şi soarta nefardată.

Tu eşti furtună, dar şi soare,
Tu eşti tot ceea ce eu sunt,
Tu eşti în viaţa mea culoare,
Tu eşti tot ce e bun şi sfânt.

Tu eşti ozon şi mângâiere,
Tu eşti atingeri şi sărut,
Tu eşti tot ceea ce nu piere,
Tu eşti poftă, fior tăcut.

Tu eşti ploaie, dar şi furtună,
Tu eşti soarele după ceaţă,
Tu eşti iubirea mea nebună,
Tu eşti dorinţa mea de viaţă.


Un singur pas până la tine

Dragostea este distanţa dintre realitate şi durere.

Robyn Hitchcock

Distanţa-i mică, dorul e mare,
Un singur pas până la tine,
Suspin un zâmbet în alb de floare,
Parfum de roşu, trăiri sublime.

Sărut un umăr, îi mângâi teama,
Fiorul dulce azi îl îmbracă,
Tresare porul, deschide crama
Cu sânge clocotit în teacă.

Pe frunte degetul îţi cântă
O melodie de anvergură,
Aşază nota cea căruntă
În ordine pe partitură.

Un vis topit în obraji rumeni
De taine ascunse în munţii lor,
Un vis ce azi pe frunte-l semeni
Şi-l poleieşti cu praf de por.

Cuprind dulcele din priviri,
În pumni curaţi de răsărit,
Simt zbucium aprig de trăiri,
În braţe pure de asfinţit.

Străbat distanţă de lung dor,
Cu-n singur pas până la tine,
Zâmbesc suspin în alb fior,
Parfum de roşu, trăiri divine.


Ai decojit durerea…

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire
Și ziua, dar și noaptea de va vrea,
Am gândurile tale pline doar cu iubire,
Ce îmi pansează sufletul și rana sa.

Stă azi tristețea ca vulturul la pândă
Și vrea cu totul ea să mă vâneze,
Îi prind trecutu-n gheare, să-i ajungă,
Nicicând pe noi să nu ne tortureze.

Ai pus sărut pe suflet și ai stins,
Tot ce îmi pârjolea clipa de fericire,
Ce doare-n mine, doare-n tine aprins
Și metamorfozează totul în iubire.

Voi sta ascunsă-n tine ca-ntr-o floare,
E locul unde-mi este cel mai bine,
Iubirea ta strivește tot ce doare
Și protejează astăzi totu-n mine.

Azi plâng și râd cu același gând intens,
Inima se scaldă-n lacrimi de cristal,
Iar ochiul meu de mâna ta e șters,
Lăsând doar zâmbetul pe piedestal.

Ai decojit durerea și-ai preschimbat-o-n fruct,
Din care ne-nfruptăm cu patimă și dor,

Nesomnu-i dat uitării, iei vis cu uzufruct,
Pe care îl plătești cu-n generos fior.

Minunea mea de om, tu, Cristian Lisandru
Ești omul care m-a înțeles deplin,
Ești altruist și înfiorător de tandru,
Tu ești miracolul, un prețios creștin.

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire,
Nicicând să ne despartă, ea nu va reuși,
Tu mă săruți pe suflet, răsar din el safire
Și îmi șoptești duios”nicicând ne-om despărți”.

Le-aș cere tuturor ca noi să se iubească,
Iubirea să le fie trăire, vis deplin,
Iar cei răniți ca mine să-nvețe să trăiască,
Ce doare azi în ei, mâine va fi doar viața
Cea plină de senin.

Orice durere are zeci de spectre ce par durere fie. Căci privirea durerii prin prisma orbitoare a lacrimilor împarte un singur obiect în mai multe, asa cum cristalele cu faţete, dacă sunt privite din faţă nu arată altceva decât confuzie, dar văzute oblic, lasă să se distingă o forma.

William Shakespeare


Iubirea este una…

Privim către niciunde, simţim cum ne cuprinde
Fiorul primei întâlniri ni se citeşte în priviri.
În dreapta ta e verde, în stânga mea, tot verde
În faţă marea lină cu forme de felină.
Aici, pe bancă, chiar aici suntem noi doi şi-un licurici
Ce ne veghează dragostea pe banca mea, pe banca ta…
Licuriciul ne şopteşte-ntruna
Păşiţi pe mare, declanşaţi furtuna,
Furtuna sentimentelor ce înfloresc
La ceas de seară în stilul lor firesc.

Fruntea ta o sprijină pe-a mea
Şi gândul meu îl sprijină pe-al tău,
O scoică iese acum din mare şi ne cântă,
Pe acorduri dulci iubirea să pătrundă.

O iei în palmă, o desfaci uşor,
Îi spui că vrei o perlă s-aline al tău dor,
Un dor ce te cuprinde deşi eu sunt aici,
Un dor ce se transformă în mii de licurici.
Un dor la care marea participă şi ea
Complice este-ntruna cu-n gând de catifea
Şi-un fir de iarbă-i martor la tot ce se petrece
Iubirea este una, nicicând ea nu va trece…

Când iubirea va face semn, urmaţi-i îndemnul, chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,  şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei, chiar dacă sabia-i ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni, iar când vă vorbeşte daţi-i crezare, chiar dacă vocea-i ar putea sa vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazanoapte care vă pustieşte grădinile.

Khalil Gibran


Iubește…

Mă-ndrept către fereastră, ating, privesc şi sper
Că-i chipul tău pe-un nor ce-nalţă ochi spre cer,
Iar gândul meu pufos îţi mângâie privirea,
Cu-n deget cald şi blând redându-i strălucirea.

Pe genele-ţi de vată pictez Pasărea Phoenix,
În ochi de cer albastru torn dulcea sevă Onix,
Ating buzele-ţi moi cu roşu curcubeu,
În pletele-ţi întoarse îţi prind Soarele meu.

Stau nemişcat o clipă de teamă să nu pleci,
Apoi te prind de mână, un prag de nor să treci,
Îl modelezi cu fruntea, compresă rece-mi laşi,
Pe dorul ce-mi frământă sufletu-mi nărăvaş.

Îţi croşetez iubirea pe trup din fir de nor,
Te-mbrac şi aştern pe umăr dulce şi blând fior,
O geană tremurândă m-alintă ştrengăreşte,
Întreaga ta fiinţă zâmbeşte cald, iubeşte.

Iubeşte cu puterea talazului ce-şi sparge
Dorinţele spumoase l-atingerea de mal,
Iubeşte ca meduza blândeţea unui val,
Iubeşte aşa cum nimeni nu ştie să iubească,
Cu patimă arzândă, dorinţă nebunească.

A iubi înseamnă a înceta să trăiești pentru tine, a face ca toate sentimentele omenești, teama, speranța, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură ființă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simțirii, a-ți închina viața unei ființe în asa fel încât să nu trăiești și să nu gândești decât pentru a o face fericită; a turna măreție în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferință și suferința în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicțiile.

Balzac


Dincolo de privirea ta…

Am pătruns dincolo de privirea ta
Şi am descoperit nemărginirea fericirii,
Am pătruns adânc în inima ta
Şi am descoperit inocenţa iubirii,
Am pătruns profund în mintea ta
Şi am descoperit acolo toate gândurile mele,
Aveau aceeaşi puritate, aceeaşi intensitate,
Ne-am cuprins plini de dorinţă mâinile
Şi am descoperit că erau identice,
Două mâini, zece degete, un singur fior.
Pătrunderea în interiorul fiinţei tale cu ochii minţii,
M-a ajutat să descopăr ceea ce caut de-o viaţă,
„Femeia pe care o doream de multă vreme,
Dar pe care nu speram să o întâlnesc vreodată”.
Dorul de tine îmi frământă gândurile
Şi le transformă prin rostogolire în versuri,
Absenţa ta îmi frământă mâinile,
Iar la rugămintea gândurilor
Scriu poveşti de iubire pe coala albă.
Revenirea ta îmi frământă inima,
Pe care ţi-o dăruiesc fără tăgadă.
„Mă declar înfrânt iremediabil
Şi orice retragere este exclusă…
Nu mai este niciun secret pentru nimeni,
Te iubesc…”

Numai prietenia găsește privirea sau fraza foarte simplă care pune balsam pe rănile noastre.

Jean Cocteau


Poveste de iubire

Încercăm să fugim de ceva ne-nţeles,
Mă-ntreb ne-ncetat , de ce tu ai ales,
Un drum greu de parcurs, sinuos,
Cu liane capcană, de sus până jos.

Dar îmi spui că-i un drum efemer,
Un drum cu poteci pline de mister,
Meditezi cât s-ajungă din zi până-n noapte,
Pentru viaţa pe fugă, inundată de fapte.

Desenezi cu iubire un cântec ceresc,
Lacrimi sângerânde pe obraz se ivesc,
Mi le ştergi, sufletul tandru-l  săruţi
Şi-mi zâmbeşti , nu te-ncrunţi.

Astăzi, pui vieţii mele un sens,
Din priviri îmi tot dai de-nţeles,
Eu mă uit inocent şi cu mare uimire,
Către sufletul plin de atâta iubire.

O iubire curată , ce-mi spune
Repetat, cu tot dragul, pe nume,
Şi mă-mbată de vrajă , de dor,
De nelinişti , de-un tainic fior.

Fior ce nu ştie acum ce să facă,
Decât să aştepte precum sabia-n teacă,
O sabie ce taie atunci când se-nalţă,
O venă, un suflet, o inimă-n viaţă.

O taie cu dragostea ce străluceşte,
In ochii iubitei de-atâta poveste,
Poveste de-amor ce o ţes astă seară,
Ce-mi cântă absurd iubirea şi te-nfioară.

Poveşti de iubire cu aprig mister,
Poveşti de iubire ce astăzi se cer,
Poveşti de iubire paralizate de timp,
Poveşti de iubire ce nicicând nu se sting.

Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde în iubire fără eziţi, pentru , dacă o eviţi – aşa cum fac majoritatea oamenilor -, vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu iţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un rău care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.

Osho


O aventură galantă

UPDATE APEL!!!

„Circulă de câteva minute un apel de ajutor pe Twitter, pentru Mile Cărpenişan. Acesta este în comă la Spitalul Judeţean din Timişoara, în stare gravă. Are nevoie de sânge, grupa A2. Dacă ştiţi că aveţi grupa aceasta, vă rog fugiţi până la spital să ajutaţi cu un păhărel de sânge.”

Detalii legate de locul din Timişoara unde puteţi dona, găsiţi aici.

Am preluat apelul de la Dan Chichernea .

Vă mulţumesc !

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Ion Pribeagu
n. 27 octombrie 1887 Suliţa, judeţul Botoşani – d. 1971, Tel Aviv, Israel

Într-o searã, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O coniţã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Şi-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici cãprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptã
Nici prostuţã, nici deşteaptã.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuinţã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.

Mi-a dat o cafea uşoarã,
Nici prea dulce, nici amarã,
Ş-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.

Avea talia subţiricã,
Nici prea mare, nici prea micã,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrãţişãri divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sãrutam prin beznã,
Nici pe nas şi nici pe gleznã,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuşe,
Ci bãrbat-su, Şmil din piaţã,
Nici cu cioc, nici cu mustaţã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã uşa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Şi stã Şmil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.

– Ce cauţi aici? – Mã întreabã,
Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
– Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul…
…Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţã,
Nici spital, nici ambulanţã,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Şi aştept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.


Miresme de iubire

adie alb feciorelnic de viaţă prin trup
roua-cerului încrustează graţios
pietre şlefuite pe inelul sufletului
metamorfozând rănile în ani lumină
regăsind clipele de tandreţe
tăinuite în cufăr de secol
alături de amăgirile presate
în ierbarul timpului scurs
dar invincibil la întrevederea
cu durerile prinse-n ac de gând
ce dezrădăcinează fiorii prezentului
înmiresmat de prezenţa ta
într-o iubire prognozată de astrologi
suprapunând hărţile vieţii noastre
pe acelaşi cerc zodiacal
populându-l cu planete de dor
care definesc naşterea sentimentelor
printr-un calcul exact pe harta Davison
locul unde NOI ne-am reinventat
înmiresmaţi de esenţele iubirii

„Iubesc marea ca pe sufletul meu. Adesea chiar cred că marea este cu adevărat sufletul meu: plante ascunse cresc în ea şi urcă la suprafaţă doar în clipa înfloririi, apoi veştejindu-se, se scufundă iar; la fel, din adîncurile inimii mele se ridică minunate mănunchiuri de imagini, şi ele înmiresmează, şi ele strălucesc, şi ele iar dispar.”

Heinrich Heine