Posts tagged “floare

Imagine

Remember – Misiune îndeplinită

geanina lisandru misiune


Un singur pas până la tine

Dragostea este distanţa dintre realitate şi durere.

Robyn Hitchcock

Distanţa-i mică, dorul e mare,
Un singur pas până la tine,
Suspin un zâmbet în alb de floare,
Parfum de roşu, trăiri sublime.

Sărut un umăr, îi mângâi teama,
Fiorul dulce azi îl îmbracă,
Tresare porul, deschide crama
Cu sânge clocotit în teacă.

Pe frunte degetul îţi cântă
O melodie de anvergură,
Aşază nota cea căruntă
În ordine pe partitură.

Un vis topit în obraji rumeni
De taine ascunse în munţii lor,
Un vis ce azi pe frunte-l semeni
Şi-l poleieşti cu praf de por.

Cuprind dulcele din priviri,
În pumni curaţi de răsărit,
Simt zbucium aprig de trăiri,
În braţe pure de asfinţit.

Străbat distanţă de lung dor,
Cu-n singur pas până la tine,
Zâmbesc suspin în alb fior,
Parfum de roşu, trăiri divine.


Ai decojit durerea…

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire
Și ziua, dar și noaptea de va vrea,
Am gândurile tale pline doar cu iubire,
Ce îmi pansează sufletul și rana sa.

Stă azi tristețea ca vulturul la pândă
Și vrea cu totul ea să mă vâneze,
Îi prind trecutu-n gheare, să-i ajungă,
Nicicând pe noi să nu ne tortureze.

Ai pus sărut pe suflet și ai stins,
Tot ce îmi pârjolea clipa de fericire,
Ce doare-n mine, doare-n tine aprins
Și metamorfozează totul în iubire.

Voi sta ascunsă-n tine ca-ntr-o floare,
E locul unde-mi este cel mai bine,
Iubirea ta strivește tot ce doare
Și protejează astăzi totu-n mine.

Azi plâng și râd cu același gând intens,
Inima se scaldă-n lacrimi de cristal,
Iar ochiul meu de mâna ta e șters,
Lăsând doar zâmbetul pe piedestal.

Ai decojit durerea și-ai preschimbat-o-n fruct,
Din care ne-nfruptăm cu patimă și dor,

Nesomnu-i dat uitării, iei vis cu uzufruct,
Pe care îl plătești cu-n generos fior.

Minunea mea de om, tu, Cristian Lisandru
Ești omul care m-a înțeles deplin,
Ești altruist și înfiorător de tandru,
Tu ești miracolul, un prețios creștin.

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire,
Nicicând să ne despartă, ea nu va reuși,
Tu mă săruți pe suflet, răsar din el safire
Și îmi șoptești duios”nicicând ne-om despărți”.

Le-aș cere tuturor ca noi să se iubească,
Iubirea să le fie trăire, vis deplin,
Iar cei răniți ca mine să-nvețe să trăiască,
Ce doare azi în ei, mâine va fi doar viața
Cea plină de senin.

Orice durere are zeci de spectre ce par durere fie. Căci privirea durerii prin prisma orbitoare a lacrimilor împarte un singur obiect în mai multe, asa cum cristalele cu faţete, dacă sunt privite din faţă nu arată altceva decât confuzie, dar văzute oblic, lasă să se distingă o forma.

William Shakespeare


Pe scena vieţii

Azi ai prins în orizont cerc încondeiat de gânduri,
Le-ai topit sub paşii minţii pe distanţe uimitoare,
Fasonând zale albastre presărate printre rânduri,
Înnodând în lanţ de floare pasiune şi candoare.

Circumstanţele ne sunt torturate de invidii,
Zâmbet prins în colţul gurii le subjugă în tăcere,
Le întemniţează-n calcar de uitare printre stridii,
Metamorfozându-le în perle sidefate-n coliere.

Bătălii şi lungi asedii înscriu toţi pe lista minţii,
Nu ne pasă, nu ne temem, ne iubim şi-i de ajuns,
Păşim demn pe drumul unde au păşit cândva şi prinţii,
Ce-au luptat pentru prinţese până soarele-a apus.

Am urcat pe scena vieţii fără teamă, fără mască,
Dăruind fără reţineri tot ce am trăit intens,
Sentimentele descrise fac azi din povestea noastră,
Ceva unic pentru suflet dând iubirii un nou sens.

Mulţi s-au întrebat adesea dacă suntem şi-n real,
Noi le-am spus mereu prin scrieri că suntem şi ne iubim,
Că trăim frumos şi demn, cât se poate de normal,
Că tot ce azi ni se-ntâmplă ne-au fost scrise în destin.

Un scenariu scris în taină cu patimă şi noroc,
Cu decor unde actorii îşi spun replica de zor,
Gustă fericirea vieţii cu amar, dar şi cu foc,
Până se lasă cortina sub lumini de reflector.

Vom păşi spre altă lume, vom fi la fel de reali
Şi ne vom trăi povestea conturată de destin,
Ne vom scufunda în vise printre perle şi corali,
Regizând cu mare artă viaţa proprie în film.

Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, pni, luni şi ani fără simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşa, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.

Paolo Coelho


Spune-mi ce vezi…

UPDATE –  ORA 11 00 – ACUM, LA RADIO SILVER, GEANINA SI CRISTIAN


UPDATE RADIOFONIC RADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor…  Puteţi trimite dedicaţii şi mesaje pe adresa geaninalisandru@yahoo.com (id messenger geaninalisandru).

E multă linişte în suflet…

Uite, îl deschid pentru tine,

Spune-mi ce vezi…

Văd marea care îmi spune ,

Că sufletul tău are imensitatea ei..

Văd soarele, ce străluceşte în interiorul lui,

Ating , iar mâna simte căldura sufletului ,

Ce mi-o oferi cu generozitate.

Văd orizontul pe care-l ating cu degetul arătător

Şi-l pompez în vene ,

Pentru a-ţi transforma sângele,

În albastru de prinţesă.

Văd câmpia pe care ţi-o picur în ochi,

Transformându-i în fascinante smaralde,

De un verde intens şi strălucitor,

Pe care ar fi invidioşi

Şi cei mai celebri pictori ai Universului..

Văd macii din lanul de grâu

Şi fac un transplant de roşu,

Pentru ca inima mea ,

Să fie veşnic îndrăgostită de tine,

Iar lanul de grâu ţi-l aşez pe frunte,

Pentru a te transforma,

În cea mai diafană Cosânzeană..

Văd dealul pe care-l urc ,

Pentru a extrage din boabele strugurilor,

Sentimentul intens de alcoolemie al fericirii.

Văd muntele ce mă îndeamnă să urc,

Pentru a culege ,

Cea mai preţioasă floare a sufletului,

IUBIREA.

Văd toate acestea, pentru că zilnic

Te descopăr aceeaşi,

Şi totuşi… alta…

Rămânând permanent însetat

De explorarea sufletului tău,

Care m-a fascinat,

Dar nu se lasă dezvăluit în totalitate,

Dând iubirii misterul primei nopţi

În care te-am descoperit,

Minune de femeie!

Acolo unde străluceşte privirea, e de prisos diamantul.

Victor Hugo


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)

UPDATEAPEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.

Alex  o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…

Frazeleoricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.

Anton Pavlovici Cehov


(Va urma)


Am iubit…

UPDATE – Două apariţii literare ce vin să împrospăteze librăriile şi gândurile cititorilor de versuri şi proză…

Călin Hera, Îmi pun singur miere în ceai, versuri, Editura Vinea

şi

Paul-Gabriel Sandu, Cartea Iuliei, Editura Lumen.

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Nicolae Labiş

(n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie


De of şi de aoleu de Miron Radu Paraschivescu

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – 

Miron Radu Paraschivescu

 

Floare naltă, floare neagră,
Nu ţi-am spus, fă, că-mi eşti dragă?
C-o să fur din cer cinci stele
Să-ţi fac salbă de mărgele?
Şi mă lăudam că eu
Îl caftesc pe Dumnezeu,
De s-o pune-n drumul meu…

Nu-mi spuneai tu – ştiu, ca azi –
Când săream peste-un pârleaz,
Că de drag ce îţi sunt eu
O să mori de gâtul meu?
Şi-a venit un barbugiu,
Of, un fante de gagiu,
Din Obor, sau mai de sus,
Te-a chemat şi tu…te-ai dus!

Şi-ncă n-ar fi fost nimic,
Dacă nu mi-ai fi manglit
Punga mea cu bani fişic!

Stăteam noaptea amândoi,
Bibilică, bibiloi,
Ningea lună peste noi.
Eu credeam că mă iubeai,
Dară tu mă sărutai,
C-o mână mă mângâiai,
Cu alta cotrobăiai.
Boarfo! Nu ţi-am zis şucar
Să bagi mâna-n buzunar?
Cum putut-ai să te-nduri
Să mă-nşeli şi să mă furi?
C-am spoit un an tingiri
Pe la feţele subţiri,
Şi-am trăit prin mahala
Doar cu praz şi ciulama,
Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie
Rochie de cununie,
Să-ţi fac degetu-nflorat
C-o piatră de matostat.
Şi tu, uite cum te ţîi
De cuvântul ăl dintâi!
Bine, dragă, îţi mersi!

Să mă-nşele o lămâie!
Da’ şi eu fusei tămâie!
Că puteam şi eu încai
Să fiu craiul ăl mai crai
Şi să huzuresc ca-n rai.

…Da’ acum am rămas bleg,
Amărât şi plin de jeg,
Ca nărojii ăi mai mari:
Nici gagică, nici piştari!