Posts tagged “frumoasa

PA – 82 de cuvinte

Călin Hera – ne-a propus de la bun început PA-urile, proză arhiscurtă prin care trebuie să transmiţi ceea ce ai de spus în doar 82 de cuvinte.

Eu m-am contaminat de la Cristian Lisandru, omul pe care-l iubesc şi respect.

O secundă…

 

O văzuse lângă vitrina magazinului de bijuterii. Era acolo, strălucea, iar el o privi cu nesaţ, preţ de câteva secunde…
De atunci se ducea zilnic să o întâlnească, privea vitrina ore în şir sperând că o să apară.
Singura lui hrană tolerată era această aşteptare ce-i mistuia trupul.
A reapărut, după o săptămână, iar el era cel mai fericit om de pe pământ.
Traversa strada, se îndrepta către el, însă, în faţa lui, o aştepta altul de o săptămână şi… o secundă…

Bătaia…

 

A venit de la slujbă dornic să îşi verse adrenalina. Nu era o persoană violentă,  însă astăzi avea chef să ia pe cineva la palme şi dorea să aibă bineînţeles… audienţă. A ales-o pe EA, ca de fiecare dată. Ca să aibă audienţă a scos-o în faţa blocului.
Şi a început să o lovească fără milă…
O palmă, două, tot mai multe palme…
De la atâtea palme arăta mai bine, nici lui nu-i venea să creadă cât de frumoasă devenise mocheta, după atâta bătaie.

 


Pasiuni cu… frişcă…

 

O sorbea zilnic din priviri şi nu uita niciodată să-i spună :”Bună dimineaţa, misterioaso!”
Astăzi, ca niciodată, nu dorea decât să o atingă şi să scrie cu frişcă pe ea pentru a-i descoperi tainele.
Mătăsoasă, cu parfumul inconfundabil, îl îmbia, îl ademenea, îl înnebunea…
O simţea…era fierbinte, ca de fiecare dată îi plăcea s-o savureze, îi dădea senzaţii ce-i tulburau gândurile.
Conservator din fire, astăzi s-a lăsat abandonat în vâltoarea pasiunii, nici nu-şi dăduse seama când rămăsese în ceaşcă… doar zaţul…


Te caut în singurătate

Eşti departe, iubito, eşti mult prea departe,
Te caut de veacuri, în singurătate,
Nu am somn nici ziua, nu am somn nici noaptea,
Sperând să găsesc mângâierea, şoapta.

Dimineaţa stau, privesc răsăritul,
Iar spre seară, singur absorb asfinţitul
Şi mă-ntreb mereu trist şi resemnat,
Ce caut de ani, în valul înspumat?

Sunt mereu pe ţărm, privesc către mare,
Caut cu privirea, ceva ce nu doare,
Te caut pe tine şi nu-mi pierd speranţa,
De a te găsi noaptea , poate dimineaţa.

Revin adesea la ţărm cu sufletul cast,
Mă uit către cer puţin întristat
Şi îmi spun că poate într-o zi voi fi,
Cel mai fericit din câţi or trăi.

Sper, deşi speranţa pentru mine-i gri,
Nu e verde sigur şi nicicând n-oi şti,
Dacă ”eu şi tu” ne vom întâlni,
La ţărm dimineaţa pentru a ne iubi.

Îmi doresc din suflet să te întâlnesc,
Pentru ca apusul să nu-l mai găsesc,
Singur în nelinişti ce mă ameţesc,
Căutând iubirea în ritm nebunesc.

Dacă aş dormi, poate aş visa,
Cum va fi de azi toată viaţa mea,
Dacă-ai să apari dintr-un răsărit,
Pentru a deveni un vis împlinit.

Am să-ncerc iubito, să ţin ochii-nchişi,
Întins pe un ţărm sau mergând târâş,
Prin clepsidra-ntinsă pe plaja generoasă,
Ce te desenează nespus de frumoasă.

Ochii ţi-i pictează cu spuma din mare,
Buzele din valuri mari şi-nşelătoare,
Trupul de sirenă mintea-mi invadează,
Prospeţime, inocenţă, frumuseţe, viaţă.

Acest vis sublim sper să se-mplinească,
Mire eu voi fi, tu, a mea mireasă,
Corali şi meduze veşmânt alb şi-au pus,
Martori ne vor fi, naşi, prieteni îs.


Singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora suntem siliţi bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu ne foloseşte la nimic

(Marin Preda)


De ce-ai fi tristă?

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Grigore Vieru
(n. 14 februarie 1935, Pererita, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău)

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.

Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.

Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


O aventură galantă

UPDATE APEL!!!

„Circulă de câteva minute un apel de ajutor pe Twitter, pentru Mile Cărpenişan. Acesta este în comă la Spitalul Judeţean din Timişoara, în stare gravă. Are nevoie de sânge, grupa A2. Dacă ştiţi că aveţi grupa aceasta, vă rog fugiţi până la spital să ajutaţi cu un păhărel de sânge.”

Detalii legate de locul din Timişoara unde puteţi dona, găsiţi aici.

Am preluat apelul de la Dan Chichernea .

Vă mulţumesc !

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Ion Pribeagu
n. 27 octombrie 1887 Suliţa, judeţul Botoşani – d. 1971, Tel Aviv, Israel

Într-o searã, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O coniţã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Şi-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici cãprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptã
Nici prostuţã, nici deşteaptã.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuinţã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.

Mi-a dat o cafea uşoarã,
Nici prea dulce, nici amarã,
Ş-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.

Avea talia subţiricã,
Nici prea mare, nici prea micã,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrãţişãri divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sãrutam prin beznã,
Nici pe nas şi nici pe gleznã,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuşe,
Ci bãrbat-su, Şmil din piaţã,
Nici cu cioc, nici cu mustaţã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã uşa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Şi stã Şmil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.

– Ce cauţi aici? – Mã întreabã,
Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
– Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul…
…Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţã,
Nici spital, nici ambulanţã,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Şi aştept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.