Posts tagged “gene

GUSTUL INCONFUNDABIL AL PLĂCERILOR COTIDIENE… – Cristian Lisandru

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Cristian Lisandru(n.18 iulie 1968 – Bucureşti)

Îmi place să rămân încleştat în braţele tale,
Ca şi cum aş şti
Că în minutele următoare
Mi te va răpi cineva pentru totdeauna…
Îmi place să te sărut ca şi cum aş şti
Că arsura buzelor tale
Va deveni simplă aducere-aminte
Care mă va chinui la nesfârşit…
Îmi place să fac dragoste cu tine
Conştient că dansul erotic furibund
Ai cărui paşi îi cunoaştem pe dinafară
Nu trebuie să se termine niciodată…
Muzicalitatea şoaptelor tale
Mă îndeamnă să pun dragostea pe partitură,
Într-o cheie încă neinventată
De marii compozitori ai lumii…
Îmi place să-ţi privesc ochii verzi
În momentele când strălucesc de emoţie
Şi-şi cer dreptul de a fi mângâiaţi de genele mele…
Îmi place…
Această incomensurabilă plăcere cotidiană
Şerpuieşte prin venele mele
Cu viteză uimitoare
Iar inima pompează sentimente
Şi ajunge tobă mare a unei orchestre retrasă
În trupul meu…
Îţi cânt iubirea ca şi cum aş şti
Că-mi va dispărea vocea subit,
După ce mă prăbuşesc iremediabil
Peste sufletul tău
Şi sfâşii tăcerea cu strigăt de bine…


Iubește…

Mă-ndrept către fereastră, ating, privesc şi sper
Că-i chipul tău pe-un nor ce-nalţă ochi spre cer,
Iar gândul meu pufos îţi mângâie privirea,
Cu-n deget cald şi blând redându-i strălucirea.

Pe genele-ţi de vată pictez Pasărea Phoenix,
În ochi de cer albastru torn dulcea sevă Onix,
Ating buzele-ţi moi cu roşu curcubeu,
În pletele-ţi întoarse îţi prind Soarele meu.

Stau nemişcat o clipă de teamă să nu pleci,
Apoi te prind de mână, un prag de nor să treci,
Îl modelezi cu fruntea, compresă rece-mi laşi,
Pe dorul ce-mi frământă sufletu-mi nărăvaş.

Îţi croşetez iubirea pe trup din fir de nor,
Te-mbrac şi aştern pe umăr dulce şi blând fior,
O geană tremurândă m-alintă ştrengăreşte,
Întreaga ta fiinţă zâmbeşte cald, iubeşte.

Iubeşte cu puterea talazului ce-şi sparge
Dorinţele spumoase l-atingerea de mal,
Iubeşte ca meduza blândeţea unui val,
Iubeşte aşa cum nimeni nu ştie să iubească,
Cu patimă arzândă, dorinţă nebunească.

A iubi înseamnă a înceta să trăiești pentru tine, a face ca toate sentimentele omenești, teama, speranța, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură ființă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simțirii, a-ți închina viața unei ființe în asa fel încât să nu trăiești și să nu gândești decât pentru a o face fericită; a turna măreție în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferință și suferința în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicțiile.

Balzac


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(I)

Provenea dintr-o familie modestă. Alături de fratele ei se simțea în siguranță, întotdeauna căuta compania lui, întotdeauna îi povestea despre împlinirile și dezamăgirile de peste zi. Astăzi este ziua cea mare, băiatul pe care-l iubește își aniversează ziua de naștere, împlinirea celor 18 ani.
Mara, fiindcă despre ea este vorba, aștepta cu înfrigurare invitația lui Paul.
Descindea dintr-o familie de intelectuali cu pretenții. Părinții săi își doreau tot ceea ce este mai bun pentru fiul lor, un viitor profesional de excepție și o viață personală ca-n povești.
Paul o iubea în felul lui. Știa că părinții vor fi nemulțumiți de statutul modest al Marei, dar, cu toate acestea nu ezită să o invite la majorat.
Mara, peste puteri de încântată, extrem de îndrăgostită, îi povestea fratelui său cu nesaț despre petrecerea la care urma să se ducă.
Mara era o fată frumoasă, cu ochii albaștri-verzi. Atunci când era fericită verdele crud înmugurea în iris, tristețea învolbura albastrul și îl transforma în nuanțele mării agitate cu valuri ce înecau frumusețea clipelor de peste zi. Gura te îmbia să o săruți cu patimă atunci când buzele se contopeau în zâmbet, un zâmbet ce îi sculpta pe obrazul drept o gropiță în care doreai să te afunzi, s-o adulmeci, s-o umpli de gândurile îndrăznețe ce torturează ființa adolescentină. Genele, spre bucuria mamei, crescuseră lungi și bogate, dacă ar fi să luăm în calcul teama că ele nu ar mai fi arătat niciodată astfel după ,,aranjarea,, lor de mâinile de artistă ale Marei. În copilărie a vrut să încerce dibăcia stilistului, a luat o forfecuță și le-a tăiat în zig-zag. Mâinile, care îl înnebuneau pe Paul, erau de o gingășie greu de descris.   Avea obiceiul să-l mângâie pe frunte, să-i atingă părul, să i-l aranjeze prin mișcări tandre. Purta întotdeauna rochii, puțin decoltate, căzute pe umerii catifelați, rotunzi, atât de rotunzi încât ar fi fost gelos și Henri Matisse. Decolteul, croit de mâinile artistului , găzduia sânii fragezi care tresăltau la cea mai mică adiere a gândurilor pofticioșilor. Gleznele delicate erau îmbrăcate perfect de pantofii întotdeauna asortați cu poșeta și obiectul vestimentar, modest, dar cu mult bun gust.
Aceasta era Mara, cea de care Paul se îndrăgostise. Frumusețea sufletului ei îl cucerise, dorința ei de cunoaștere îl încânta peste măsură.

Când scrii despre femei, trebuie să-ți înmoi pana în culorile curcubeului și să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor.

Denis Diderot

(Va urma)