Posts tagged “intelepciune

Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre tăcere

Cuvântul deţine supremaţia, reprezintă întâia forţă a lumii şi este secondat, fără egal, de tăcere. Putem considera tăcerea ca fiind cea de-a doua putere a lumii. Dacă o apreciem la justa valoare şi devine regula nobilă  a  existenţei , tăcerea ne conduce, în mod cert, către izbândă. 

Sunt un om al faptelor, iubesc cuvântul atunci când el construieşte şi nu devine acul din seringă. GRATUIT. Tăcerea mea, recunosc, fără a mă ascunde după deget, te ucide. O prefer în locul a mii de vorbe nepotrivite. Nu îmi place să mă aud turuind peste normă, fără noimă. Te ucide doar dacă nu mă cunoşti îndeajuns. Atunci începi să mă judeci. Din acel moment. Fără să mai ţii cont de ceva. Prietenie, fapte, educaţie. Nu-ţi permiţi să aştepţi. Vine sfârşitul lumii şi nu doreşti ca atunci când se trage linie, în faţa vieţii, să ai vreo datorie la mine. 

Ne pripim în acţiuni şi apoi regretăm. Când s-a împărţit tăcerea, catalogul mustea de absenţe. Are şi tăcerea profunzimea ei. Tăcerea plămădeşte lucruri măreţe. Trebuie  doar să-i apreciem măsura. Cât, unde şi cum să o întrebuinţăm. Înţelepciune şi răbdare trebuie să administrăm, în doze suportabile, pentru ca tăcerea să nu mai fie considerată nefastă.

Tăcerea este o virtute. Dacă reuşeşti să pui frână limbii, la timp, te poţi considera homo sapiens.

Tac. Mă retrag în tăcerile mele ucigătoare pentru unii, apreciate de alţii, benefice şi pentru unii, şi pentru alţii, dar mai ales pentru mine.

Geanina Lisandru

geanina lisandru despre tacere


Amprente pe suflet

Sufletele au un fel al lor de a se înţelege, de a intra în intimitate, până la a se tutui, în timp ce fiinţele noastre sunt încă încurcate cu schimbul cuvintelor comune, cu sclavia exigenţelor sociale.

Luigi Pirandello

Privesc stingher a sufletului fereastră
Inundat de lumina ce vrea să mă orbească
Timid ne-apropiem ca doi străini
Deschizi fereastra sufletului prin cele două mâini
Lumina ce pătrunde este salvarea mea
Sunt dornic de căldura ce astăzi mi-o va da
Pătrund tot mai adânc în suflet cu privirea
Un deget desenează zâmbind ce-i fericirea
Alt deget pune amprenta pe-o rază dantelată
Ce-mprăştie iubire către o lume-ntreagă.
Trei degete în aer salută ceruri crude
Ce caută în suflet un lac să se scufunde
Sunt ceruri fragede, prea dornice de viaţă
Şi nori senini de gânduri cu poftă mă răsfaţă.

Te iert că ai pătruns atât de-adânc în suflet
Şi ai rugat un nor să-mi dăruiasc-un cântec
Un cântec de iubire, un cântec despre viaţă
Şi despre tot ce vede pe-a sufletului faţă.

O faţă fără riduri cu gura voluptosă
Ce-ntreabă tot mai des ce gânduri te apasă
Iar ochii verzi ai sufletului tău
Mă strâng în braţe cu forţa unui zeu.
Sunt două mâini ce-mi povestesc mereu
Despre înţelepciune, dragoste şi eu
Un eu ce caută privind nemărginirea
Un sentiment intens şi pur cum e IUBIREA.


Nopţile

Dacă e vineri – e poezie pe pâine Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţato prea mult.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Octavian Paler