Fericirea de a iubi până la durere
nu am ştiut niciodată
să îmi expun tabloul durerii
poate fiindcă viaţa mea
nu e demnă de o galerie de artă
nu am ştiut nicicând
să dau sensul cuvenit durerii
pentru ca cei din jurul meu
să poată descifra corect mesajul tabloului
expoziţia de astăzi
vă prezintă un singur tablou
între ramele sale
se află inima fiinţei mele
care pulsează durere fericire
viaţă iubire veşnicie
într-o dimineaţă de vineri
cineva a hărtănit tabloul
pentru a-mi fura jumătate din viaţă
a reuşit
cu acordul meu
de atunci continui să trăiesc
cu cealaltă jumătate de inimă
în ea creşte fericirea de a iubi până la durere
dacă şi această jumătate îmi va fi furată
tot cu acordul meu
va rămâne doar conturul unei vieţi inexistente
Geanina Lisandru
viaţa trebuie trăită cu demnitate
Când eram copilă auzeam deseori spunându-se că „viaţa trebuie trăită cu demnitate”. Da, viaţa trebuie trăită cu demnitate chiar şi atunci când devine insuportabilă, când eşti desfiinţat sufleteşte doar din dorinţa unora de a te vedea suferind, chiar şi atunci când nedreptatea îţi sfredeleşte fiinţa şi simţi că toată durerea mapamondului ţi-a fost împărţită doar ţie şi îţi vine să urli ca şi când te-ar fi muşcat o năpârcă.
Viaţa nu înseamnă doar beatitudine, dar este foarte important să ne dorim a trăi cât mai frumos şi onest, fără compromisuri, dacă este posibil.
Pentru a putea exista, accepând toate acestea, ai nevoie şi de curaj, acel curaj de a-ţi trăi viaţa exact aşa cum simţi şi cum gândeşti fără a lua în calcul răutăţi, gelozii şi năduful celor care nu îţi acceptă evoluţia şi consideră că nu ai dreptul la fericire, iubire şi, implicit, la viaţă.
Nu luaţi în derâdere fragilitatea vieţii! Nu forţaţi nimic, totul vine de la sine! Trăiţi-vă propria viaţă şi nu mai pierdeţi timpul trăind-o pe-a altora!
Vă doresc să aveţi puterea de a accepta toate darurile vieţii, să plângeţi, să râdeţi, să cunoaşteţi fericirea şi iubirea deplină, într-un cuvânt, trăiţi!
Geanina Lisandru
Părinţii
Ne iubiți absolut, fără drept de apel,
Vă faceți din viață, permanent, un duel,
Luptați cu durerea de-a ne ști fericiți
Și zece de nașteți, toți vă sunt favoriți.
Blânzi și severi deopotrivă ne sunteți,
Ne vreți educați, buni și isteți,
Din timp, câteodată, noi facem măcel,
Uităm și de voi, și de noi, de altfel.
Când suntem copii prea puțin v-ascultăm,
Tot noi vă contrăm, tot noi vă certăm,
Pricepem acestea când suntem părinți,
Îndurăm, cărunțim și strângem din dinți.
Vă iubim ca și voi, fără drept de apel,
Ne sunteți în viață, constant, un model,
Luptăm cu durerea atunci când plecați
Și stele veți fi, și pe noi ne vegheați.
Geanina Lisandru
Telefon peste moarte
În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.
Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.
De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.
Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.
Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.
Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.
Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.
Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.
Adrian Păunescu
Omul
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Elena Marin Alexe
Clipe grăbite trec prin mine
adăpându-se
în nesecate fântâni de dor
de prin marginea gândului.
Orele mute bat la porţi
invocând
amintiri scurse-n clepsidre
ce ard prezentul.
Ani îmbătrâniţi
în vălmăşagul din suflet
cad pradă regretelor tardive,
purtând lacrimi
pe ochii ploilor de toamnă.
Biet om, trecator prin timp
trădat de propriul orgoliu,
neatins cu Iubire,
risipind comori,
efemer în eternitate.
De-aş putea,
aş fereca uşa trecutului,
şi mi-aş rezerva clipe statornice
în grădina Edenului.
Colţ de cer
Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Il simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.
Victor Hugo
În ţara lui Moş Nicolae
Un obicei vechi, nu numai la români, este acela de a face cadouri în ziua de 6 decembrie a fiecărui an. Mai exact, în noaptea de 5 spre 6 decembrie vine Moş Nicolae pe la geamuri pentru a pune în ghete dulciuri şi multe alte daruri. Cei care nu au fost cuminţi primesc o nuieluşă. Se spune că Moş Nicolae nu se arată niciodată, spre deosebire de Moş Crăciun, iar povestea cadourilor împărţite pe furiş, în această noapte plină de emoţii, începe din vechime. Îmi amintesc povestea lui Moş Nicolae întotdeauna în preajma acestei zile, o poveste pe care o voi împărtăşi musafirilor mei dragi.
În oraşul lui Moş Nicolae, într-o casă sărăcăcioasă locuiau trei fete alături de tatăl lor. Planurile acestuia nu erau deloc pe placul Moşului care aflase că acesta îşi anunţase că le va vinde pentru a se îmbogăţi. Lacrimile şi rugăminţile fetelor nu au reuşit să-l înduplece pe tatăl cu sufletul de piatră. Moş Nicolae a aflat despre această durere a celor trei surori şi le-a adus noaptea, fără să fie văzut, dar de zestre. A aruncat o pungaă plină cu galbeni în camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reuşit să se mărite curând. La fel a facut Moşul şi în următorii doi ani, iar sora cea mijlocie şi apoi cea mică au reuşit să se aşeze la casele lor.
Din acel moment şi până astăzi, în fiecare noapte a Sfântului Nicolae, cei dragi nouă şi în special copiii, primesc daruri, de la Moşul care nu li se arată niciodată.
Lustruiţi ghetuţele,
Vor străluci stelele,
Somnul să vă fie lin,
Zâmbetul de daruri plin,
Moşul va veni tiptil
La fereastră, dar abil
Vă va pune în ghetuţe
Dulciuri multe şi hăinuţe,
Un pupic pe obrazul diafan,
Să fim buni încă un an.
Sursa foto: efelicitari.org
Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)
Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.
Vasile Pârvan
Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.
Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)
COLŢ DE CER
Dragostea e sufletul însuşi. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.
frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sângerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa
Te iubesc aşa cum ştiu
Iubirea care se poate preschimba în ură a fost, de fapt, o ură care se ignoră ca atare. Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată. Iubirea este o pasiune, o flacără, purtând în ea, indiferent de este durabilă sau nu, ca şi propria noastră condiţie umană, şi moarte, şi viată.
George Meredith
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, total,
Să simţi iubirea mea etern cum te cuprinde,
Pe iarba ce s-a transformat în patul ideal,
Iar nopţile în file de poveste furibunde.
Sunt nopţi în care ne-afundăm plini de dorinţă,
Sunt nopţi în care fericirea ne-nvăluie profund,
Sunt nopţi în care patima îmi smulge din fiinţă,
Fiorul confident ce mă cuprinde blând.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, deplin,
Fără să-mi pese de reguli impuse şi absurde,
Sunt reguli ce s-au scris cu seva din pelin
Şi care astăzi vor cu insistenţă viaţa s-o inunde.
Atingerea devine capcană prinsă-n plete,
Pe care pui sărutul ce tainic ne-a cuprins,
Aroma să ne-mbie, frenetic să ne-mbete,
Cu roşul de pe buze , cu verdele din iris.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, desăvârşit,
Chiar şi atunci când sufletul îţi este trist,
Îţi capturez durerea ce ieri te-a ispitit
Şi o transform în soare ce-l prind în răsărit.
Ne strange-n braţe viaţa cu vânt, senin şi ploi,
Chiar dacă-i vară, iarnă şi toamnă de va fi,
Ne-aleargă timpul astăzi râzând pe amândoi,
Iar noi îi şoptim calm că îi curmăm o zi.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, ireproşabil,
Chiar şi atunci când ninge-n trup tău cu lacrimi,
Chiar şi atunci când tu eşti trist şi vulnerabil
Şi te gândeşti că viaţa e nălucă, dar şi patimi.
Sunt patimi prinse-n suflet cu nod din gând albastru,
Un suflet ce ascunde iubirea noastră mare,
Iubire ce ne acoperă c-un sentiment măiastru
Şi ne trimite întristarea în neant către uitare.
Ai decojit durerea…
Chiar de durerea vrea să pună stăpânire
Și ziua, dar și noaptea de va vrea,
Am gândurile tale pline doar cu iubire,
Ce îmi pansează sufletul și rana sa.
Stă azi tristețea ca vulturul la pândă
Și vrea cu totul ea să mă vâneze,
Îi prind trecutu-n gheare, să-i ajungă,
Nicicând pe noi să nu ne tortureze.
Ai pus sărut pe suflet și ai stins,
Tot ce îmi pârjolea clipa de fericire,
Ce doare-n mine, doare-n tine aprins
Și metamorfozează totul în iubire.
Voi sta ascunsă-n tine ca-ntr-o floare,
E locul unde-mi este cel mai bine,
Iubirea ta strivește tot ce doare
Și protejează astăzi totu-n mine.
Azi plâng și râd cu același gând intens,
Inima se scaldă-n lacrimi de cristal,
Iar ochiul meu de mâna ta e șters,
Lăsând doar zâmbetul pe piedestal.
Ai decojit durerea și-ai preschimbat-o-n fruct,
Din care ne-nfruptăm cu patimă și dor,
Nesomnu-i dat uitării, iei vis cu uzufruct,
Pe care îl plătești cu-n generos fior.
Chiar de durerea vrea să pună stăpânire,
Nicicând să ne despartă, ea nu va reuși,
Tu mă săruți pe suflet, răsar din el safire
Și îmi șoptești duios”nicicând ne-om despărți”.
Le-aș cere tuturor ca noi să se iubească,
Iubirea să le fie trăire, vis deplin,
Iar cei răniți ca mine să-nvețe să trăiască,
Ce doare azi în ei, mâine va fi doar viața
Cea plină de senin.
Orice durere are zeci de spectre ce par durere să fie. Căci privirea durerii prin prisma orbitoare a lacrimilor împarte un singur obiect în mai multe, asa cum cristalele cu faţete, dacă sunt privite din faţă nu arată altceva decât confuzie, dar văzute oblic, lasă să se distingă o forma.
Roşu de trandafir
În fiecare clipă depui la picioarele mele
Îl ating delicat cu degetele şi cu talpa,
Pentru a scrie poveşti de iubire
Pe trupul tău.
Sorbi cuvintele scrise de pe fiecare petală,
Cuvinte ce înfloresc în roşu de trandafir,
Pe care-l torni în obrajii mei
După fiecare sărut,
Iar zâmbetul ce ţi-l dăruiesc ,
Stoarce lacrimi de fericire
Din trupul ce vibrează
La fiecare atingere a mâinilor mele.
Priveşti adânc în ochii mei
Şi extragi doza de aventurin,
Ce conferă echilibru , pace şi inspiraţie
Sufletelor noastre,
Iar roşu de trandafir răspândeşte mereu
Parfum de poezie.
Priviți existența, cu întreaga ei abundență. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienți. Existența este însă abundență – milioane si milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundență. Natura nu este ascetica, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor… De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe niciun motiv care să justifice existența lor, în afara faptului că aceasta abundență este în însăși firea existenței, această bogătie este însăși esența ei; existența nu crede în sărăcie.
Poveste de iubire
Încercăm să fugim de ceva ne-nţeles,
Mă-ntreb ne-ncetat , de ce tu ai ales,
Un drum greu de parcurs, sinuos,
Cu liane capcană, de sus până jos.
Dar îmi spui că-i un drum efemer,
Un drum cu poteci pline de mister,
Meditezi cât s-ajungă din zi până-n noapte,
Pentru viaţa pe fugă, inundată de fapte.
Desenezi cu iubire un cântec ceresc,
Lacrimi sângerânde pe obraz se ivesc,
Mi le ştergi, sufletul tandru-l săruţi
Şi-mi zâmbeşti , nu te-ncrunţi.
Astăzi, pui vieţii mele un sens,
Din priviri îmi tot dai de-nţeles,
Eu mă uit inocent şi cu mare uimire,
Către sufletul plin de atâta iubire.
O iubire curată , ce-mi spune
Repetat, cu tot dragul, pe nume,
Şi mă-mbată de vrajă , de dor,
De nelinişti , de-un tainic fior.
Fior ce nu ştie acum ce să facă,
Decât să aştepte precum sabia-n teacă,
O sabie ce taie atunci când se-nalţă,
O venă, un suflet, o inimă-n viaţă.
O taie cu dragostea ce străluceşte,
In ochii iubitei de-atâta poveste,
Poveste de-amor ce o ţes astă seară,
Ce-mi cântă absurd iubirea şi te-nfioară.
Poveşti de iubire cu aprig mister,
Poveşti de iubire ce astăzi se cer,
Poveşti de iubire paralizate de timp,
Poveşti de iubire ce nicicând nu se sting.
Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde în iubire fără să eziţi, pentru că, dacă o eviţi – aşa cum fac majoritatea oamenilor -, vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu iţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un rău care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.
Ploaie de gânduri
Aștept primăvara așa cum aștept zilele caniculare de vară, în care plouă fără milă, pentru a dansa desculță prin băltoacele acumulate de ochii hulpavi ai asfaltului încins până la lacrimi.
Frigul încă răsfiră felii de ger peste ființa mea dornică să-ți simtă gândurile ploioase în goana iubirii.
Plouă. Ploaie de gânduri cu miros întârziat de primăvară. Condensez gândurile în nori încrețiți, iar ascensiunea orografică mă ajută să-i plasez pe muntele frunții ca eu să mă pot orienta pe harta inimii.
Un tunet frământă cerul sufletului cuprins în vijelii pătimașe ce lovesc scutul iubirii transformându-le în sunete elastice propagate armonic pe partitura eternității.
În astfel de zile miroase a iubire totală în odaia noastră, iar tavanul devine coroana solară ce ne mistuie trupurile pe rugul pasiunii…
Gândurile sunt umbrele senzațiilor noastre – întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea.
Iubirea naşte legende
UPDATE – DORESC SĂ ÎMPĂRTĂŞESC BUCURIA ACESTUI DAR CU TOŢI MUSAFIRII MEI DRAGI.
mergem ţinându-ne de mână
către o lume creată de noi
unde picioarele se cufundă
în covorul verde odihnit sub roua
ce purifică dureri ştiute
doar de talpa firelor de iarbă
ce gustă cu nesaţ din izvorul
unei iubiri doar de noi trăită
ce a încolţit în suflet de speranţă
hrănită cu linişte şi dor
pe pat fraged de floare-domnească
ocrotită de atingerile sentimentelor
vaporoase şi transparente
spaţiul cosmic ne-a dăruit
acoperământ de stele ce veghează
visele ce se nasc sub autorizaţia
razelor domoale de lună optimistă
în paşi de dans pornim către o viaţă
unde fericirea îşi desface aripile,
bucuria pluteşte pe suflet de nor,
lacrimile devin mii de ani lumină
iar iubirea noastră scrie legende.
Colţ de cer
frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sîngerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
zbaterile-s domolite
într-un spaţiu anonim
dulce pierdere–n simţire
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa
Poveşti de viaţă (V) – Gabriel Daniel Velicu
Mai sunt doar două ore… Toată ziua am încercat să aştern câteva rânduri pe coala albă, însă în afară de umbra pixului… nimic. Ora 1 am. Nu am somn, mă simt obosită. Ridic ochii către bibliotecă şi coala albă îmi spune insitent că trebuie să scriu. Şi scriu… Scriu despre o întâmplare tristă… Sună telefonul. Ora înaintată aproape îmi obligă gândurile să-mi transmită semnale negative. La celălalt capăt al firului este Dan, prietenul lui Gabriel. Îmi spune în câteva cuvinte despre accidentul pe care Gabriel l-a avut în această noapte. Mă îmbrac fără să stau pe gânduri şi îmi iau papucii în picioare, asta am avut la îndemână. Fug pe scări. Dan şi părinţii lui mă aşteptau jos, în maşină. Am plecat la locul accidentului. O maşină distrusă, un stâlp rupt şi un bărbat cu lacrimi în ochi, tatăl lui Gabriel. Nu putea să mai vorbească, se uita fix în ochii mei. L-am întrebat unde este Gabriel. Am pornit către spital. La camera de gardă erau doi medici care mi-au spus să merg acasă fiindcă nu mai are sens. Gabriel intrase în comă şi a fost dus de urgenţă la spitalul „Odobleja”. Am ieşit din spital cu o stare pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte. Drumul până la „Odobleja” a fost extrem de lung. Simţeam că nu mai ajungem. Ora 4.45 am. Îl aduceau la reanimare. Mama lui Gabriel îşi strigă durerea. „Îl pierd, doamnă!” S-a prăbuşit pe banca din dreptul uşii care s-a închis în faţa noastră. Dincolo de uşă se construia o nouă lume, în care noi nu mai aveam acces. O lume a incertitudinii… Ora 7 am. Operaţia pe creier ne punea speranţa la grele încercări. Ora 9 am(I), (II), (III), (IV), (V).
Fiecare zi reprezintă un nou început, o nouă mică viaţă, mulţi s-au luptat pentru a trăi până în acest moment, până în această zi. Această zi ne dă ocazii pentru a învăţa ceva nou, există lucruri care ni se vor întâmpla doar o dată-n viaţă, şi depinde de noi dacă vom profita de aceasta sau nu.
Leo Buscaglia
Exilul singurătăţii în doi
HELP!!!
Şi tu poţi contribui ! Orice sumă, cât de mică, poate salva viaţa IOANEI , o tânără de 17 ani, elevă la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, care a fost diagnosticată cu cancer rinofaringian.
Fă cunoscut acest APEL, te rog !
Îţi privesc mâinile cum gesticulează bucuria şi le venerez,
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.