Posts tagged “Mara

Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VIII)

O persoană care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale, nu le-a depăşit niciodată.

Carl Gustav Jung

Leşinul Marei nu se datora căldurii din rezervă, nici stării de oboseală, ci totul se învârtea în jurul lui Paul, soţul Dianei. De ce? Paul era marea iubire a Marei, da, Paul, aşa îl chema pe soţul Dianei. Acel Paul care plecase fără să spună o vorbă, care o lăsase „în cea mai frumoasă seară din viaţa ei” să-l aştepte.
Acum se aflau faţă în faţă. L-a privit preţ de câteva secunde, atât. Secunde în care soarta a ţinut morţiş să-i mai dea o palmă.
Diana nu înţelegea nimic din ceea ce se petrece, regreta că la acea oră o chemase pe Mara. În fond, nu era nimeni obligat să-şi petreacă clipele de linişte, de odihnă, la spital. Nimeni nu era vinovat de ceea ce i se întâmplase soţului ei.
O ajută pe Mara să iasă din rezervă, o lăsă câteva clipe să simtă prospeţimea aerului de la fereastra pe care teii din curtea spitalului o mângâiau şi îi spuse:
– Mara, te rog să mă ierţi, nu trebuia să-ţi tulbur liniştea, mă simt tare vinovată de ceea ce ţi se întâmplă.
Mara se uita la Diana, îşi fixă ochii în privirea acesteia. Nu vorbea. Doar privea împietrită la chipul din faţa sa. Tăcerea Marei spărgea în mii de bucăţi liniştea acelei ore din noapte.
– Mara, dă-mi voie să te conduc acasă.
Mara dădu uşor din cap în semn de negare şi porni din loc.
– Mara, stai! Ce-i cu tine?
Mara nu spunea nimic, îşi continua drumul pe care şiroiau sigurătatea, tristeţea, neliniştea, durerea şi toată viaţa ei.
În zadar. Mara nu mai auzea şi nu mai vedea decât amintirea acelei nopţi în care urma să meargă la petrecerea care ar fi însemnat un început sentimental mult aşteptat.
În mintea Dianei războiul întrebărilor distrugeau cetatea încrederii care refuza să-şi mai deschidă porţile în faţa unei situaţii ce părea că nu mai are răspunsuri.
O prinse pe Mara de umeri spre a o conduce către un taxi.
Întoarcerea bruscă a Marei către Diana a dezlănţuit ploi de sunete ce se împleteau în cuvinte care vor alcătui frazele unui viitor incert.
– Diana, uită că m-ai cunoscut! Orice ţi-aş spune nu m-ai înţelege.
Lacrimile pictau flori de nu-mă-uita pe obrajii Marei.
– Mara, eu…
– Stai, nu mă întrerupe. Viaţa nu a fost atât de îngăduitoare cu mine, mi i-a răpit pe cei dragi, pe cei pe care îi iubeam mai mult decât orice pe lume.
– Mara…
– Nu mai spune nimic. Chiar nu înţelegi? În seara aceasta prietenia noastră…noi nu mai putem fi prietene…
Ţipătul Marei zgudui liniştea spitalului din temelii.
Fugea, plângea, o ajungea din urmă trecutul, o alerga precum alergase Pheidippides pe câmpul de luptă de la Marathon spre Atena, când a strigat Nenikikamen, după care a murit pe loc.
Aşa se simţea Mara, dar fuga ei nu avea să anunţe o victorie, ci o altă înfrângere pe care destinul i-o dăruia de fiecare dată cu o plăcere aproape sadică.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VII)

UPDATE RADIOFONICRADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor…

După baia mult aşteptată Diana îşi pregăti un gin cu apă tonică, băutura ei preferată şi căzu în visare. Rememoră clipele petrecute alături de Mara. Îi plăcea Mara, îi plăcea felul în care ea vorbea, gândea şi gesticula. S-a întrebat de mai multe ori în aceste clipe ce poveste de iubire tăinuieşte prietena ei.
Tresări. Sunetul telefonului anunţa o convorbire la ore târzii în noapte. Astfel de telefoane, la astfel de ore nu-i plăceau deloc Dianei, ştia că nu aduc veşti bune.
– Bună, Diana!
– Bună seara! Cu cine vorbesc?
– Colegul tău, doctorul Mureşan…
Soţul tău a fost implicat în această seară, în jurul orei 22.45, într-un accident rutier.
Se deplasa spre Bucureşti, la volanul maşinii personale Volkswagen Touareg când o Dacie i-a tăiat calea, iar soţul tău nu a mai avut timp să evite tamponarea. În urma impactului, Dacia Break a fost proiectată într-un şanţ. Din fericire soţul tău şi pasagerul din dreapta s-au ales cu răni uşoare.
– Pasagerul din dreapta?
– Da, se pare că nu era singur în maşină ci însoţit de o tânără în vârstă de 24 de ani. Poţi veni până la spital?
– Sigur, mă îmbrac şi ajung cât pot de repede.
Ajunse la spital şi îl întrebă pe Mureşan:
– Unde este?
– Într-o rezervă, la câţiva paşi de cabinetul meu.
Drumul către camera unde fusese soţul ei internat părea nesfârşit. Mii de întrebări îi invadau mintea şi sufletul.
– Doctore, cine este persoana care se afla în maşina soţului meu?
Mureşan se fâstâci, nu ştia dacă este bine să-i răspundă la această întrebare în astfel de momente.
– Doctore…
Oana Popa, medic rezident (anul V) În Clinica de Oftalmologie a spitalului unde ne desfăşurăm şi noi activitatea.
Alte întrebări  muşcau din ea cu o forţă devastatoare. Cine era această tânără şi cum a ajuns pe locul din maşina soţului ei?
– Mă înşală…spuse Diana ca pentru sine…Nu poate fi adevărat. Ştiu că nu mă iubeşte aşa cum mi-aş fi dorit, dar să mă înşele este prea mult…
Se aflau în faţa rezervei în care fusese instalat soţul Dianei.
– Diana, intrăm, dar nu aş vrea să discuţi acum cu el despre pasagera din maşina sa, te rog. Poţi să îmi promiţi acest lucru?
– Stai fără grijă, doctore, avem timp să discutăm despre acest amănunt în perioada ce urmează. Împortant pentru mine este ca el să fie bine, nimic altceva nu mai contează în aceste momente, crede-mă.
– Mulţumesc.
Intrară.
Diana îşi privea soţul cu blândeţe, deşi în interiorul ei clocoteau durerea şi revolta.
– Cât este de grav, doctore? întrebă soţul Dianei.
Pot să vă spun de existentei unei fracturi, am radiografiat membrul lovit, dupa care am hotărât tratamentul pe care îl veţi urma cu stricteţe pentru recuperare rapidă. Am fixat sub anestezie capetele osului în poziţia corecta, dupa care am aplicat un simplu bandaj ghipsat.
Nu este grav, nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
– Doctore, persoana care se afla cu mine în maşină…
– Nu aveţi de ce să vă temeţi, se află în afara oricărui pericol.
– Diana, îţi mulţumesc fiindcă eşti aici.
– Stai liniştit, nu vreau să faci niciun efort, avem timp să vorbim.
– Doctore, cât timp va sta internat?
– Îl ţinem sub observaţie trei zile, dacă lucrurile evoluează aşa cum sperăm, îl externăm.
– Mulţumesc. Pot sta puţin de vorbă cu el? Apoi, merg pe culoar, beau o cafea şi aştept orele dimineţii pentru a-mi începe programul.
– Diana, totul este bine, mergi acasă!
– Nici gând, doctore. Nu mă dezlipesc de lângă uşa rezervei. Nu-mi faceţi sufletul mai trist decât este.
– Cum crezi. Departe de mine gândul de a te supăra.
Ieşiră amândoi şi-l lăsară să se odihnească.
După momente de frământări Diana o sună pe Mara. Avea nevoie de o persoană puternică lângă ea, iar Mara era astfel.
– Mara, te rog să mă ierţi pentru acest telefon la o astfel de oră, însă am nevoie de cineva care să mă înţeleagă şi să mă sprijine în aceste clipe.
-Vin cât pot de repede, Diana.
Ajunsă la spital o îmbrăţişă pe Diana şi o întrebă ce s-a întâmplat.
După ce aceasta îi povesti cum stau lucrurile, din ce motive se află acolo, intrară în rezervă.
Mara se îngălbeni şi leşină…

Accident. O întâmplare inevitabilă cauzată de legile imuabile ale naturii.

Ambrose Bierce


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(V)

– O singură femeie? Asta nu te poate face decât fericită. Majoritatea femeilor îşi doresc să fie iubirea unică a unui bărbat. Iar tu eşti norocoasă
– Mara, nu eu sunt marea şi unica iubire a soţului meu. Am ştiut acest lucru de când ne-am căsătorit. Eu îl iubesc nebuneşte, aş face orice pentru el. Este bun cu mine, mă respectă, dar nu mă iubeşte .  În sfârşit, mă iubeşte în felul lui.
– Cum v-aţi cunoscut?
– Părinţii noştri erau parteneri de afaceri şi au considerat că această căsătorie va aduce multe beneficii. L-am întâlnit prima dată la o petrecere. Mi-a plăcut din prima clipă. Era abătut. A băut mult în seara aceea. Discuţia noastră s-a terminat în dormitorul lui. Eram nespus de fericită. El a fost primul bărbat din viaţa mea. A doua zi am aşteptat să mă sune. Nu s-a întâmplat asta. Mi-am luat inima-n dinţi şi l-am sunat eu. Mi-a spus să îl iert pentru noaptea trecută şi şi-a cerut scuze fiindcă nu îşi mai amintea exact ceea ce se întâmplase în orele dinaintea zilei ce tocmai începea. Am început să tremur de durere. Cuvintele lui  mi-au pustiit sufletul, dar adevărul vibra în ele. Apoi, a spus că va lipsi un timp, că are nevoie de linişte şi trebuie să-şi pună ordine în viaţa profesională şi personală. Iar această perioadă, departe de toţi şi de toate, îl va ajuta să înţeleagă ce vrea de fapt cu adevărat.
I-am respectat decizia, dar gândul meu era numai la el. După o lună de la acel telefon, părinţii noştri nu au stat cu mâinile-n sân, au făcut tot posibilul să ne întâlnim. Revederea mi-a ridicat la fileu inevitabila întrebare „E bine să-l revăd?”
Ei bine, l-am revăzut. Era acelaşi bărbat frumos, cu aceleaşi mâini îngrijite, acelaşi timbru ce-ţi mângâie auzul, dar avea privirea tristă.
Stăteam unul în faţa celuilalt la o masă de la terasa restaurantului Ramada Encore Birmingham City Centre. Mâncam, vorbeam, iar el se hotărâ să rupă tăcerea povestindu-mi despre Aston University, Birmingham, unde studia.
Era încântat de tot ceea ce i se întâmplă  profesional.
Apoi, după câteva secunde de tăcere a continuat cu  întrebări la care căuta răspunsul, întrebări ce-i stăruiau în minte de luni bune.
Iubire sau obsesie? Care este diferenţa dintre ele? Am stat treaz nopţi la rând, am bântuit pe străzi, am fost victima propriei mele imaginaţii, a propriei mele inimi? Nu e fiecare barbat îndrăgostit un neprihănit şi fiecare femeie subjugată? Dragostea e ca aburul cafelei: aroma sa este incofundabilă . Acum o vezi,o simţi, acum dispare. Dragostea se evaporează. Obsesia este mai palpabilă, doare, ca un cui în pantof. Nu dispare într-o clipă. Obsesia are un gust nepretenţios. Ceva ce ştii de-o eternitate. Se stabileşte şi stă la ascunsă, la pândă, dar rămâne cu tine. O emoţie care ar trebui mototolită precum un obiect de unică folosinţă şi aruncată la gunoi, înlocuită cu gânduri mai cumpătate, mai puţin dureroase, mai candide.
L-am ascultat şi m-am pierdut printre cuvintele lui, în privirea bărbatului pe care l-am iubit din prima secundă.
Din acea zi am ştiut că el va fi soţul alături de care îmi voi petrece restul zilelor. Îl doream nespus în clipele acelea. Doream să-i simt mânile pe trupul meu care vibra la fiecare sunet, la fiecare privire. Era suficient să-mi mângâie fruntea cu un deget ca totul în mine să fie devastat de fiorii ce-mi mângâiau fiecare centimetru al epidermei ce s-ar fi lăsat sărutată de buzele bărbatului care-mi vorbea.

În zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decât marea şi vânturile, ne urmăreşte până la capătul lumii; şi oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim.

Jean Jacques Rousseau

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IV)

Pentru Mara totul părea că renaşte. Întâlnirea cu Diana îi făcea bine, o ajuta să iasă din lumea pe care şi-o crease după despărţirea celor două persoane dragi, mama ei şi Paul.
Fixaseră, ea şi Diana o întâlnire pentru după-amiaza de vineri. Soţul Dianei pleca la o conferinţă în afara ţării.
S-au întâlnit la „Cafeneaua Sufletelor” locul pe care Diana îl venera pentru felul în care personalul localului pregătea cafeaua.
Pe langa gustul şi aroma îmbietoare, cafeaua este pentru mulţi un adevărat ritual, de la modul în care este preparată până la cum, când şi unde o serveşti, fiecare având un tip de cafea preferat.
Diana era înnebunită după cafeaua turcească. Aici se prepara cea mai bună cafea sub ochii clienţilor. Bucătăria mare a cafenelei era o imensă fereastră a bobului de cafea.

Povestea cafelei turceşti se scria sub privirile consumatorilor fideli. Cafeaua era foarte fin macinată şi bine prăjită. Una din variante (utilizate la Cafeneaua Sufletelor) era urmatoarea: se punea apa într-un ibric de cupru cositorit pe dinauntru. În apa rece se punea cate o linguriţă de cafea pentru fiecare ceaşcă, fără să se agite, cafeaua rămânând la suprafaţa apei. Specialistul cafenelei punea peste cafea cantitatea de zahăr dorită şi apoi aşeza ibricul pe foc nu prea intens. Pe măsură ce se încălzea apa, avea loc umectarea firelor de cafea, care se lăsa treptat la fund. Între timp se dizolva şi zahărul. Când începeau să se degaje bule de aer din apă, granulele de cafea erau aduse la suprafaţă şi se umflau în partea de sus a ibricului. În faza aceasta specialistul o lua de pe foc şi adăuga puţină apă rece, lăsând-o sa se odihnească 1-2 minute. Apoi urma servirea în ceşti mici. Alteori prepararea cafelei se făcea mai repede în baie de nisip.

Indiferent de modul de preparare Diana adora să vină aici pentru acest ritual.

Mara o privea cu admiraţiei şi respect. Îi venea greu să creadă că s-a ataşat atât de repede de o fiinţă pe care o cunoscuse de puţin timp, mult prea puţin dacă ţinem cont de concepţia ei despre prietenie „Prietenii sunt cu grămada atunci când ai bani, maşina, onoare, faima şi înfăţişare de invidiat. Dar este suficient un accident care te mutilează şi eşti…singur! Abia atunci vezi cine ţi-a fost prieten cu adevărat.

Dialogul dintre ele a curgea firesc.  Mara povestea despre pasiunea ei pentru arhitectură, despre anii de studenţie şi o lacrimă rebelă desena drumul amintirilor despre oamenii dragi.
– Mara, te rog, nu vreau să ne întristăm. Eu sunt dependentă de anumite alimente fiindcă sufăr de hiperfagie. Cauza, poate ai intuit, singurătatea.
– Cum, singurătatea???
Ai un soţ, o meserie pe care o practici cu pasiune şi prin natura ei te pune în contact cu oamenii.
– Draga mea, în ciuda a tot ceea ce ai spus tu mă simt nespus de singură. Seara, când ajung acasă, soţul meu stă în fotoliu şi citeşte, iar atunci când nu citeşte înseamnă că nu este acasă. Participă la conferinţe sau munceşte până târziu la birou. Lumea mea şi lumea lui sunt alaturi, dar nu se mai intersecteaza. Este o vorbă Mara „Buna comunicare este la fel de stimulantă ca o cafea neagră şi tot atât ţi-e de greu să dormi dupa ea. ”
Aşa şi cu noi. Soţul meu a iubit, iubeşte şi va iubi o singură femeie toată viaţa…

Un om poate dobandi orice in singurate cu exceptia caracterului.

Stendhal

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(III)

Zilele își urmau cursul, Mara învăța pentru admiterea la facultate. Dorea să reușească printre primii la Arhitectură. Iubea frumosul. Reușita la facultate a scos-o din ,,încremenirea”, în care o lăsase Paul. Anii au trecut, Mara a terminat cursurile Facultății de Arhitectură, dar fiorii dragostei nu-și mai făcură apariția de la despărțirea de omul pe care-l iubise cu toată ființa, Paul.

Astăzi sărbătorea alături de colegii de facultate ultima lor întâlnire în postura de studenți. Flori, zâmbete, fericire pe chipurile absolvenților, nu lipsea nimic din decorul tinereții. Sună telefonul. Mara se opri din verva clipelor ce-i luminau viața. Era Alex, fratele ei.

-Mara, te rog să vii repede, mama…

Nu ascultă până la capăt ceea ce îi spunea Alex, se ridică brusc, își ceru scuze, prinse geanta de un colț și părăsi restaurantul. A ajuns din păcate mult prea târziu. Stop cardiac. Acesta a fost diagnosticul medicului ce a preluat pacienta care decedase din nefericire în drum spre spital. Medicul, o femeie înaltă, cu trăsături delicate, ușor trecută de 27 de ani. I-a vorbit blând Marei și a încercat să o încurajeze. A invitat-o în cabinet, i-a explicat că personalul medical a făcut imposibilul, dar sângele nu a mai fost pompat în organele corpului, nu a mai existat puls, iar pacienta și-a pierdut conștiența și nu a mai putut respira. Pentru a o scoate puțin din starea de durere, Diana, medicul din fața ei, a întrebat-o cu ce se ocupă, cum era mama ei… S-au împrietenit, au făcut schimb de numere de telefon cu promisiunea că se vor căuta, și-au promis că se vor întâlni dacă timpul le va permite.

Urmară zile grele, în care sufletul trăia durerea la cele mai înalte cote, durerea de a pierde cea mai dragă ființă, mama…repeta permanent cuvintele lui Abraham Lincoln ,, Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama”. O nouă săptămână începea, iar sunetul telefonului îi făcu inima să bată cu putere.

-Bună, Mara! Sunt eu, Diana…

-Diana…aaaa, da…iartă-mă, sunt puțin confuză…

-Te înțeleg. Vreau să-ți fac o propunere.Am nevoie de un designer. Eu și soțul meu ne-am întors de curând în țară, am cumpărat o casă pe care vrem să o amenajăm. Avem nevoie de părerea unui specialist. Ce zici?

-Încercăm să ne vedem astăzi, la ora 16 30. E bine?

-E foarte bine. Pe curând, Diana!

Avea emoții, nu înțelegea de ce i se întâmpla acest lucru. O casă impresionantă se desfășura sub privirea ei blândă, cu multe camere, înconjurată de mult verde, verdele pădurii ce-ți împrospătează simțurile și te detașează de agitația orașului în care simți că aerul devine obiect de mare preț datorită poluării. Au stabilit arhitectura fiecărui spațiu din casă, au discutat până în cel mai mic detaliu despre culori,despre unitatea pe care o oferă spațiul casei oferindu-i Marei ocazia să-și desfășoare în voie simțul creativ și forța imaginativa pentru a transforma locul într-un mediu ambiant îndrăzneț.

Știința se face cu fapte, așa cum o casă se face cu pietre; dar o acumulare de fapte nu este o știință, așa cum o gramadă de pietre nu este o casă.

Jules Henri Poincare

(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(I)

Provenea dintr-o familie modestă. Alături de fratele ei se simțea în siguranță, întotdeauna căuta compania lui, întotdeauna îi povestea despre împlinirile și dezamăgirile de peste zi. Astăzi este ziua cea mare, băiatul pe care-l iubește își aniversează ziua de naștere, împlinirea celor 18 ani.
Mara, fiindcă despre ea este vorba, aștepta cu înfrigurare invitația lui Paul.
Descindea dintr-o familie de intelectuali cu pretenții. Părinții săi își doreau tot ceea ce este mai bun pentru fiul lor, un viitor profesional de excepție și o viață personală ca-n povești.
Paul o iubea în felul lui. Știa că părinții vor fi nemulțumiți de statutul modest al Marei, dar, cu toate acestea nu ezită să o invite la majorat.
Mara, peste puteri de încântată, extrem de îndrăgostită, îi povestea fratelui său cu nesaț despre petrecerea la care urma să se ducă.
Mara era o fată frumoasă, cu ochii albaștri-verzi. Atunci când era fericită verdele crud înmugurea în iris, tristețea învolbura albastrul și îl transforma în nuanțele mării agitate cu valuri ce înecau frumusețea clipelor de peste zi. Gura te îmbia să o săruți cu patimă atunci când buzele se contopeau în zâmbet, un zâmbet ce îi sculpta pe obrazul drept o gropiță în care doreai să te afunzi, s-o adulmeci, s-o umpli de gândurile îndrăznețe ce torturează ființa adolescentină. Genele, spre bucuria mamei, crescuseră lungi și bogate, dacă ar fi să luăm în calcul teama că ele nu ar mai fi arătat niciodată astfel după ,,aranjarea,, lor de mâinile de artistă ale Marei. În copilărie a vrut să încerce dibăcia stilistului, a luat o forfecuță și le-a tăiat în zig-zag. Mâinile, care îl înnebuneau pe Paul, erau de o gingășie greu de descris.   Avea obiceiul să-l mângâie pe frunte, să-i atingă părul, să i-l aranjeze prin mișcări tandre. Purta întotdeauna rochii, puțin decoltate, căzute pe umerii catifelați, rotunzi, atât de rotunzi încât ar fi fost gelos și Henri Matisse. Decolteul, croit de mâinile artistului , găzduia sânii fragezi care tresăltau la cea mai mică adiere a gândurilor pofticioșilor. Gleznele delicate erau îmbrăcate perfect de pantofii întotdeauna asortați cu poșeta și obiectul vestimentar, modest, dar cu mult bun gust.
Aceasta era Mara, cea de care Paul se îndrăgostise. Frumusețea sufletului ei îl cucerise, dorința ei de cunoaștere îl încânta peste măsură.

Când scrii despre femei, trebuie să-ți înmoi pana în culorile curcubeului și să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor.

Denis Diderot

(Va urma)


Poveşti de viaţă (III) – Avortul (II)

UPDATE – PREMIU – Am primit acest dar de la Ramona. Îţi mulţumesc din suflet, draga mea dragă!

În urma reclamaţiei, Mara fost chemată să dea cu subsemnatul la poliţie. I s-a cerut un certificat medico-legal pentru a dovedi că a fost vorba despre un avort spontan şi nu la cerere. Pentru ca soţul să fie sigur că Mara nu va face nicio şmecherie, a însoţit-o la „locul faptei”. Nu i-a fost permis accesul în cabinetul unde se efectua „constatarea”.

Medicul a rugat-o pe Mara să îi povestească motivele care au „obligat-o” să vină după certificat, câţi copii are şi dacă este însoţită de cineva. La aflarea poveştii, medicul a concluzionat: „Porcul ăla care stă pe bancă ţi-a făcut asta, femeie?” Mara, timid, a dat din cap afirmativ. A luat certificatul pe care scria „avort spontan”, a ieşit, s-a uitat lung la „porc”, apoi şi-a continuat drumul fără să se mai uite în urmă. În drum spre casă şi-a revăzut toţi anii de căsnicie petrecuţi alături de cel pe care îl iubise cândva… Îşi frământa mâinile, lacrimile îi ardeau obrajii, trebuia să ia o decizie, cea mai bună…

Dosarul a fost închis, însă a fost redeschis un altul, în sala mare a tribunalului, procesul de divorţ. Astăzi, Mara este mândră de cei cinci copii ai săi. Unul este medic, altul avocat, iar ceilalţi trei sunt ingineri. O mamă mândră de copiii săi, o femeie demnă, dar pe care numai „fapta” fostului soţ a determinat-o să ia decizia radicală de a-şi pune ordine în viaţă. Se spune că numai nenorociţii şi beţivii îşi bat şi îşi reclamă nevestele…

Mă întreb adesea, o fi mare grădina?!?!?!…


Poveşti de viaţă(III) – Avortul (I)

„Căsnicia poate fi cel mai mare rău sau cel mai mare bine.”

Voltaire

Îmi place să călătoresc, cel mai mult cu  trenul… Călătoria cu trenul mă introduce de fiecare dată într-o lume a mea, numai a mea, în care totul este verde, proaspăt, liniştitor.

De curând mă întorceam acasă dintr-o „călătorie„. Eram cu gândurile mele, în lumea mea care dintr-o dată a fost invadată de o poveste cât se poate de reală.

Două doamne, pareau mamă şi fiică după vârstă… Numele lor l-am aflat tot de la personajele poveştii mele, Mara şi Dora.

Mara, o femeie cochetă, care nu avea nevoie de farduri pentru a-şi scoate în evidenţă frumuseţea de ardeleancă, peste care trecutul îşi pusese amprenta, elegantă, demnă şi cu o voce care îţi mângâia timpanul.

Dora, o femeie la patruzeci de ani, cu ochii negri precum murele coapte, puţin plinuţă, cu faţa albă precum omătul şi buzele cărnoase, dar nu pentru că ar fi apelat la o tehnica speciala de tratament prin injectarea de micro-picaturi.

Mara ofta… Apoi, începu să spună povestea ce i-a marcat tinereţea.
Povestea ei poartă ampreanta anului 1973, în timpul regimului Ceauşescu, perioada în care avortul era considerat infracţiune ” Articolul 482 definea infracţiunea de avort ca fiind întreruperea prin orice mijloace a cursului sarcinii efectuată cu consimţământul femeii însarcinate se pedepsea cu închisoare corecţionalî de la 1 la 3 ani şi interdictie corecţională de la 1 la 3 ani.”

Mamă a cinci copii, Mara lucra într-un magazin alimentar unde trebuia să care marfă, să o aranjeze în rafturi, până târziu în noapte.

Într-o zi, şeful magazinului a găsit-o leşinată într-o baltă de sânge, printre rafturi.

Fusese dusă de urgenţă la spital, iar soţul a fost anunţat despre situaţia Marei de către asistenta care îi acorda îngrijire . Acesta a motivat că nu poate veni la spital fiindcă a ieşit la „una mică” cu prietenii.

Spre seară, Mara se afla alături de cele cinci suflete care o aşteptau înfrigurate, înfometate şi cu dorul acela de mamă, un dor ce nu poate fi exprimat la justa valoare prin cuvinte, deoarece avem certitudinea că nu putem transmite tot ceea ce simţim.

La ceas de noapte, mirosind a tutun şi „una mică” îşi făcu apariţia şi soţul Marei.

Femeia pusese masa, aşa era obişnuită, să-i respecte pe cei din jur, indiferent dacă aceştia meritau sau nu.

Soţului niciodată nu-i convenea nimic din ceea ce făcea Mara, sădea sămânţă de scandal permanent. Şi de data aceasta  povestea se repetă, scandal, lovituri cu pumnii aplicate soţiei, după care se punea pe pat , în poziţia şezut şi adormea.

Când şi când se mai trezea şi striga „Maraaaaaaaaa!!!!!!!”

Femeia stătea înspăimâtată în camera sa alături de cei cinci copii şi nu scotea niciun cuvânt fiindu-i teamă să şi respire.

A doua zi, Mara i-a povestit  despre întâmplarea de la locul de muncă şi despre pierderea sarcinii.

Mă uitam la faţa femeii care stătea pe bancheta din dreapta mea, lacrimile şiroiau necontenit, o amintire dureroasă îi sfâşia şi acum sufletul.

Soţul, după aflarea celor prin care Mara trecuse cu o zi înainte, s-a dus la poliţie şi a reclamat-o că a făcut avort

(Va urma…)