Posts tagged “nisip

Remember – Să mă iubești

Să mă iubești la umbra verde a mării,
În casa țărmului lovită insistent de val,
Să-mi scrii cu gândul pe nisipul dat uitării,
Doar fraze-gesturi intrate-n agonal.

Să mă iubești barbar și subjugat de vicii,
Pe fulgii presărați de sarea mării calme,
Să transformăm perla și scoica în ospicii,
Să-mi ungi trupul cu dorul exalat de palme.

Să mă iubești când soarele îmi arde sânii
Cuprinși de frenezia atingerilor tale,
Să muști avid din albul învolburat al cărnii
Ce geme-năbușită sub mâna ta cea moale.

Geanina Lisandru

geanina lisandru sa ne iubim3


Tu eşti

Tu eşti prezent şi viitor,
Tu eşti speranţă şi iubire,
Tu eşti tot ce înseamnă dor,
Tu eşti destin şi împlinire.

Tu eşti corabie pe mare,
Tu eşti catargul ce mă-ndrumă,
Tu eşti colacul de salvare,
Tu eşti un val cu multă spumă.

Tu eşti nisipul ce mă arde,
Tu eşti stânca ce mă păzeşte,
Tu eşti culoarea din smaralde,
Tu eşti scoica ce mă-nveleşte.

Tu eşti apus şi răsărit,
Tu eşti capăt de ţărm stingher,
Tu eşti tot ce eu mi-am dorit,
Tu eşti felia mea de cer.

Tu eşti şi marea din ocean,
Tu eşti iubirea mea sărată,
Tu eşti ce am şi ce nu am,
Tu eşti şi soarta nefardată.

Tu eşti furtună, dar şi soare,
Tu eşti tot ceea ce eu sunt,
Tu eşti în viaţa mea culoare,
Tu eşti tot ce e bun şi sfânt.

Tu eşti ozon şi mângâiere,
Tu eşti atingeri şi sărut,
Tu eşti tot ceea ce nu piere,
Tu eşti poftă, fior tăcut.

Tu eşti ploaie, dar şi furtună,
Tu eşti soarele după ceaţă,
Tu eşti iubirea mea nebună,
Tu eşti dorinţa mea de viaţă.


Nopţile

Dacă e vineri – e poezie pe pâine Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţato prea mult.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Octavian Paler


Jocul

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.


Elixirul vieţii

miresme de suferinţă contemporană
adunată în eprubetă din sticlă de veac
la intersecţia Pământului cu bolta cerească
în care norul-pipetă toarnă ozon
declanşând reacţii definind elixirul vieţii
picătură de rouă se înclină peste firul de păr
grafiind în puncte şi linii şuviţe de viaţă
scufundată în aburi de orizont turmentat
de scurgerea aspră a firului de nisip
metaforfozat în cascade pe lobul urechii


Cântecul mării

Gânduri creionate din spumă şi sare,
Rânduri scrise pe ţărm şi pe mare,
Cântec aruncat în larg de sirene,
Despre iubiri prinse-n anemome perene.
Valuri dansând pe ringuri de stâncă,
Vârtej ce te prinde în braţe de apă adâncă,
Nisip ce-ţi sărută talpa brodată cu perle
Desprinse din scoici şi din stele.
Orizont alintând umeri gingaşi de val,
Curcubeu croşetând pentru spatele mării un şal,
Soare ce-mbracă în raze de foc trup de plajă,
Pe care sunt scrise poveşti aurite cu vrajă.