portret de miner în alb și negru
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Bogdan Onin
pe locurile din spate aud o tuse.
sună oribil de parcă aerul se sparge în ţăndări.
mă întorc doar puțin, să-l privesc.
ochii adânciţi în orbite mă străpung,
dar privirea i se oprește undeva,
dincolo de mine.
pielea pergamentoasă abia stă întinsă pe oasele mari…
mâinile sunt negre, ochii obosiţi și roşii.
aceștia sunt singura pată de culoare,
dintr-un portret creionat în cărbune.
părul răvăşit şi netuns.
hainele negre și gri sunt roase la margini,
iar praful îi acoperă bocancii stâlciţi.
o mână imensă se strânge puternic pe bară.
autobuzul demarează în pârâituri infernale…
praf și iz de transpiraţie.
parcă mi-e şi teamă să respir aerul din jur,
de frică să nu mă molipsesc de imaginile gri…
ca şi cum te-ai teme să nu te trezeşti, a doua zi,
într-un film alb-negru, care descrie viaţa minerilor
din secolul 18.
ațipesc şi visez…
COLŢ DE CER
Dragostea e sufletul însuşi. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.
frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sângerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.