portret de miner în alb și negru

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Bogdan Onin

pe locurile din spate aud o tuse.
sună oribil de parcă aerul se sparge în ţăndări.
mă întorc doar puțin, să-l privesc.
ochii adânciţi în orbite mă străpung,
dar privirea i se oprește undeva,
dincolo de mine.
pielea pergamentoasă abia stă întinsă pe oasele mari…

mâinile sunt negre, ochii obosiţi și roşii.
aceștia sunt singura pată de culoare,
dintr-un portret creionat în cărbune.
părul răvăşit şi netuns.
hainele negre și gri sunt roase la margini,
iar praful îi acoperă bocancii stâlciţi.

o mână imensă se strânge puternic pe bară.
autobuzul demarează în pârâituri infernale…
praf și iz de transpiraţie.

parcă mi-e şi teamă să respir aerul din jur,
de frică să nu mă molipsesc de imaginile gri…
ca şi cum te-ai teme să nu te trezeşti, a doua zi,
într-un film alb-negru, care descrie viaţa minerilor
din secolul 18.

ațipesc şi visez…