Posts tagged “oboseala

Nopţi virgine

Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreşte până la suferinţă aspiraţia nocturnă a sufletului. De ne‑ar servi azurul de pat şi soarele de pernă, sfârşeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a‑şi îndestula nevoia de oboseală vastă.

Emil Cioran

pătrund în cercul tău de gânduri
îţi tatuez cu mângâieri
mulţimea punctelor din trup
trasez cu un sărut
circumferinţa spatelui curbat de pasiune
unesc razele din privirea inocentă
şi construiesc un diametru
prin centrul irisului verde
pe coarda sufletului tău
trasez săgeţi cu vârf de dor
de la genunchi spre talpa pură
segmente circulare scriu
cu degetul muiat în seva
extremităţilor comune
primesc cu porii larg deschişi
fiorii nopţilor virgine


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VIII)

O persoană care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale, nu le-a depăşit niciodată.

Carl Gustav Jung

Leşinul Marei nu se datora căldurii din rezervă, nici stării de oboseală, ci totul se învârtea în jurul lui Paul, soţul Dianei. De ce? Paul era marea iubire a Marei, da, Paul, aşa îl chema pe soţul Dianei. Acel Paul care plecase fără să spună o vorbă, care o lăsase „în cea mai frumoasă seară din viaţa ei” să-l aştepte.
Acum se aflau faţă în faţă. L-a privit preţ de câteva secunde, atât. Secunde în care soarta a ţinut morţiş să-i mai dea o palmă.
Diana nu înţelegea nimic din ceea ce se petrece, regreta că la acea oră o chemase pe Mara. În fond, nu era nimeni obligat să-şi petreacă clipele de linişte, de odihnă, la spital. Nimeni nu era vinovat de ceea ce i se întâmplase soţului ei.
O ajută pe Mara să iasă din rezervă, o lăsă câteva clipe să simtă prospeţimea aerului de la fereastra pe care teii din curtea spitalului o mângâiau şi îi spuse:
– Mara, te rog să mă ierţi, nu trebuia să-ţi tulbur liniştea, mă simt tare vinovată de ceea ce ţi se întâmplă.
Mara se uita la Diana, îşi fixă ochii în privirea acesteia. Nu vorbea. Doar privea împietrită la chipul din faţa sa. Tăcerea Marei spărgea în mii de bucăţi liniştea acelei ore din noapte.
– Mara, dă-mi voie să te conduc acasă.
Mara dădu uşor din cap în semn de negare şi porni din loc.
– Mara, stai! Ce-i cu tine?
Mara nu spunea nimic, îşi continua drumul pe care şiroiau sigurătatea, tristeţea, neliniştea, durerea şi toată viaţa ei.
În zadar. Mara nu mai auzea şi nu mai vedea decât amintirea acelei nopţi în care urma să meargă la petrecerea care ar fi însemnat un început sentimental mult aşteptat.
În mintea Dianei războiul întrebărilor distrugeau cetatea încrederii care refuza să-şi mai deschidă porţile în faţa unei situaţii ce părea că nu mai are răspunsuri.
O prinse pe Mara de umeri spre a o conduce către un taxi.
Întoarcerea bruscă a Marei către Diana a dezlănţuit ploi de sunete ce se împleteau în cuvinte care vor alcătui frazele unui viitor incert.
– Diana, uită că m-ai cunoscut! Orice ţi-aş spune nu m-ai înţelege.
Lacrimile pictau flori de nu-mă-uita pe obrajii Marei.
– Mara, eu…
– Stai, nu mă întrerupe. Viaţa nu a fost atât de îngăduitoare cu mine, mi i-a răpit pe cei dragi, pe cei pe care îi iubeam mai mult decât orice pe lume.
– Mara…
– Nu mai spune nimic. Chiar nu înţelegi? În seara aceasta prietenia noastră…noi nu mai putem fi prietene…
Ţipătul Marei zgudui liniştea spitalului din temelii.
Fugea, plângea, o ajungea din urmă trecutul, o alerga precum alergase Pheidippides pe câmpul de luptă de la Marathon spre Atena, când a strigat Nenikikamen, după care a murit pe loc.
Aşa se simţea Mara, dar fuga ei nu avea să anunţe o victorie, ci o altă înfrângere pe care destinul i-o dăruia de fiecare dată cu o plăcere aproape sadică.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII)