Posts tagged “ochi

Spune-mi ce vezi…

UPDATE –  ORA 11 00 – ACUM, LA RADIO SILVER, GEANINA SI CRISTIAN


UPDATE RADIOFONIC RADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor…  Puteţi trimite dedicaţii şi mesaje pe adresa geaninalisandru@yahoo.com (id messenger geaninalisandru).

E multă linişte în suflet…

Uite, îl deschid pentru tine,

Spune-mi ce vezi…

Văd marea care îmi spune ,

Că sufletul tău are imensitatea ei..

Văd soarele, ce străluceşte în interiorul lui,

Ating , iar mâna simte căldura sufletului ,

Ce mi-o oferi cu generozitate.

Văd orizontul pe care-l ating cu degetul arătător

Şi-l pompez în vene ,

Pentru a-ţi transforma sângele,

În albastru de prinţesă.

Văd câmpia pe care ţi-o picur în ochi,

Transformându-i în fascinante smaralde,

De un verde intens şi strălucitor,

Pe care ar fi invidioşi

Şi cei mai celebri pictori ai Universului..

Văd macii din lanul de grâu

Şi fac un transplant de roşu,

Pentru ca inima mea ,

Să fie veşnic îndrăgostită de tine,

Iar lanul de grâu ţi-l aşez pe frunte,

Pentru a te transforma,

În cea mai diafană Cosânzeană..

Văd dealul pe care-l urc ,

Pentru a extrage din boabele strugurilor,

Sentimentul intens de alcoolemie al fericirii.

Văd muntele ce mă îndeamnă să urc,

Pentru a culege ,

Cea mai preţioasă floare a sufletului,

IUBIREA.

Văd toate acestea, pentru că zilnic

Te descopăr aceeaşi,

Şi totuşi… alta…

Rămânând permanent însetat

De explorarea sufletului tău,

Care m-a fascinat,

Dar nu se lasă dezvăluit în totalitate,

Dând iubirii misterul primei nopţi

În care te-am descoperit,

Minune de femeie!

Acolo unde străluceşte privirea, e de prisos diamantul.

Victor Hugo


Iubire de poveste

Mă tot gândesc adeseori la unicul buchet de flori,
Ce l-am primit atunci, demult,alături de al tău sărut,
Aminte îmi aduc acum, de mână cum m-ai prins pe drum,
A fost atingerea de foc, ce a făcut iubirii iarăşi loc.

Pe alei, în parc noi ne-am plimbat, era…ştiu bine, pe-nserat,
Pe-o bancă noi ne aşezarăm, şi-n ochi, tăcuţi, ne înecarăm,
După minute de savoare, atunci, pe seară, pe răcoare,
Ne-am îndreptat în paşi de dans, pe-al lumii unic ring de dans.

Un dans ce nu poate fi uitat, un dans ce vieţii noastre a dat,
Un sens deplin, un sens divin, ce a făcut dansul sublim,
Spre dimineaţă-mi amintesc, cum ai dat inimii mele ghes,
M-ai strâns în braţe, m-ai iubit, nicicând n-ai fost mai fericit..

O fericire ca un vis, în care viaţa ne-a trimis,
Ce-om face noi şi ce va fi, răspunsul nimeni nu-l va şti,
Îţi spun mereu, fără-ntrebări, fără tristeţi, fără dureri,
Iubirea vine de la sine, noi ne iubim , tu ştii prea bine.

Este iubire de poveste, în care nu-s prinţi şi prinţese,
Suntem doar noi, doi fericiţi, de unii-urâţi, de-alţii iubiţi,
Dar tot ce astăzi mai contează e să păstrăm iubirea trează,
Să nu permitem nimănui s-o smulgă şi s-o pună-n cui.

Iubita mea, mi-e dor de tine eşti muza mea de scrieri pline,
Şi doar atât vreau să mai spun, eu te iubesc ca un nebun.

Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde ţn iubire fără să eziţi, pentru că, dacă o eviţi – aşa cum fac majoritatea oamenilor -, vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu iţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un rău care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.

Osho


Noapte de vis

Sunt zile de vis, zile sublime,
Sunt anii pe care mi-i umpli de bine,
Aleg drumul drept şi sigur, ce duce spre tine,
Drum plin de speranţă şi ore puţine.

24 de ore, e mult, e puţin?
Ca eu să mă umplu de gustul divin,
E gustul de floare din suflet frumos,
Şi aroma de roşu din gândul spumos.

Un gând exploziv l-atingerea lină,
Un gând ce nu poate în frâu să mai ţină,
Trăiri şi fiori, pe spate şi trup,
Ce acum se preling din gând şi sărut.

Îmi ţii mâna strâns, mă mângâi şi-mi zici,
Ai ochi de smarald, cu ei mă seduci,
Înot în adâncuri, nelinişti şi bine,
Rogu-te, salvează-mă de la înecuri sublime.

Salvat tu vei fi de braţele mele,
Ce te vor împinge-n străfunduri cu stele,
Stele ce ard, se ating, explodează,
Din marea iubire ce-o ţii mereu trează.

Iubire ce naşte din mine, din tine,
Iubire candidă în nopţile pline
De gânduri, sărut şi viaţă trăită,
Cu patimi arzânde în noaptea sortită.

În noaptea ce-am scris cu iubire pe viaţă,
Clipă de clipă, înflorind bucuria pe faţă,
Iar tu mi-ai şoptit duios la ureche,
Te iubesc, minunea mea pereche!

Oricat de larga inima ar avea un om, el nu este capabil decat de o singura mare pasiune.

Blaise Pascal


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)

UPDATEAPEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.

Alex  o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…

Frazeleoricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.

Anton Pavlovici Cehov


(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(I)

Provenea dintr-o familie modestă. Alături de fratele ei se simțea în siguranță, întotdeauna căuta compania lui, întotdeauna îi povestea despre împlinirile și dezamăgirile de peste zi. Astăzi este ziua cea mare, băiatul pe care-l iubește își aniversează ziua de naștere, împlinirea celor 18 ani.
Mara, fiindcă despre ea este vorba, aștepta cu înfrigurare invitația lui Paul.
Descindea dintr-o familie de intelectuali cu pretenții. Părinții săi își doreau tot ceea ce este mai bun pentru fiul lor, un viitor profesional de excepție și o viață personală ca-n povești.
Paul o iubea în felul lui. Știa că părinții vor fi nemulțumiți de statutul modest al Marei, dar, cu toate acestea nu ezită să o invite la majorat.
Mara, peste puteri de încântată, extrem de îndrăgostită, îi povestea fratelui său cu nesaț despre petrecerea la care urma să se ducă.
Mara era o fată frumoasă, cu ochii albaștri-verzi. Atunci când era fericită verdele crud înmugurea în iris, tristețea învolbura albastrul și îl transforma în nuanțele mării agitate cu valuri ce înecau frumusețea clipelor de peste zi. Gura te îmbia să o săruți cu patimă atunci când buzele se contopeau în zâmbet, un zâmbet ce îi sculpta pe obrazul drept o gropiță în care doreai să te afunzi, s-o adulmeci, s-o umpli de gândurile îndrăznețe ce torturează ființa adolescentină. Genele, spre bucuria mamei, crescuseră lungi și bogate, dacă ar fi să luăm în calcul teama că ele nu ar mai fi arătat niciodată astfel după ,,aranjarea,, lor de mâinile de artistă ale Marei. În copilărie a vrut să încerce dibăcia stilistului, a luat o forfecuță și le-a tăiat în zig-zag. Mâinile, care îl înnebuneau pe Paul, erau de o gingășie greu de descris.   Avea obiceiul să-l mângâie pe frunte, să-i atingă părul, să i-l aranjeze prin mișcări tandre. Purta întotdeauna rochii, puțin decoltate, căzute pe umerii catifelați, rotunzi, atât de rotunzi încât ar fi fost gelos și Henri Matisse. Decolteul, croit de mâinile artistului , găzduia sânii fragezi care tresăltau la cea mai mică adiere a gândurilor pofticioșilor. Gleznele delicate erau îmbrăcate perfect de pantofii întotdeauna asortați cu poșeta și obiectul vestimentar, modest, dar cu mult bun gust.
Aceasta era Mara, cea de care Paul se îndrăgostise. Frumusețea sufletului ei îl cucerise, dorința ei de cunoaștere îl încânta peste măsură.

Când scrii despre femei, trebuie să-ți înmoi pana în culorile curcubeului și să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor.

Denis Diderot

(Va urma)


Dorinţe

Vreau să pătrund cu privirea templul din faţa mea
Pentru a te descoperi aşa cum eşti cu adevărat,
Navigând în fluidul precum almadinul din culoarele trupului tău.
Vreau să-mi pui în ochi lumina sufletului tău,
Şi astfel, voi fi sigur că nu mă voi rătăci niciodată .
Vreau să te străbat de la un capăt la celălalt
Fără să mă satur de infinitul parcurs.
Fac primul popas la glezna de unde-mi iau seva
Care mă ajută să înaintez spre fericirea ce ne stăpâneşte.
Tunelul piciorului mă transformă în paladiu
Ca eu să pot savura cu nesaţ inserţiile fibrelor de frişcă
Încrustate cu bucăţi mari de căpşună,
Ce-mi alintă mâinile în căutarea lor nebună de tine.
Te cuprind cu braţele iubirii pentru a te păstra
Cu dorinţă, la fel de pură şi diafană precum nufărul.

Înaintând, mă adâncesc tot mai mult în marea sufletului tău
Care mă salvează din imensa  nelinişte
Domolită doar de ceea ce eu simt, gust şi sărut în interiorul tău.

Atât în neliniştea dureroasă cât îi în dorinţa fericită, iubirea este cerinţa unui tot. Ea nu se naşte şi nu rezistă decât dacă o parte rămâne de cucerit. Nu iubim decât ceea ce nu posedăm în întregime.

Marcel Proust


O aventură galantă

UPDATE APEL!!!

„Circulă de câteva minute un apel de ajutor pe Twitter, pentru Mile Cărpenişan. Acesta este în comă la Spitalul Judeţean din Timişoara, în stare gravă. Are nevoie de sânge, grupa A2. Dacă ştiţi că aveţi grupa aceasta, vă rog fugiţi până la spital să ajutaţi cu un păhărel de sânge.”

Detalii legate de locul din Timişoara unde puteţi dona, găsiţi aici.

Am preluat apelul de la Dan Chichernea .

Vă mulţumesc !

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Ion Pribeagu
n. 27 octombrie 1887 Suliţa, judeţul Botoşani – d. 1971, Tel Aviv, Israel

Într-o searã, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O coniţã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Şi-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici cãprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptã
Nici prostuţã, nici deşteaptã.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuinţã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.

Mi-a dat o cafea uşoarã,
Nici prea dulce, nici amarã,
Ş-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.

Avea talia subţiricã,
Nici prea mare, nici prea micã,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrãţişãri divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sãrutam prin beznã,
Nici pe nas şi nici pe gleznã,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuşe,
Ci bãrbat-su, Şmil din piaţã,
Nici cu cioc, nici cu mustaţã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã uşa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Şi stã Şmil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.

– Ce cauţi aici? – Mã întreabã,
Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
– Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul…
…Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţã,
Nici spital, nici ambulanţã,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Şi aştept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.


Extreme

mă asaltează gândurile
strânse-n buchetul optimismului
în care prind azi fire de viață
trăită la extreme
leg buchetul cu fundă de dor proaspăt
pe care scriu despre bețiile colosale de iubire
sub astrul selenar
ce a declanșat seisme sentimentale
înfometat de iubire îmi susuri la ureche

„rămâi lângă mine
până la năpârlirea deplină a sufletului învechit
sunt un lup singuratic care te transformă în lună
şi urlă către tine privindu-te în ochi

îți mângăi părul iar tu rupi
un zâmbet solitar de pe fața nevăzută a lunii
îl depui pe peronul sufletului meu
în așteptarea trenului
care ne va conduce către galaxii eliptice

Versurile subliniate cu roşu sunt nu numai rostite ci şi scrise de Cristian Lisandru.

Privesc viața precum un pasager important de pe Titanic: s-ar putea să nu ajung la destinație, dar măcar merg la clasa întai.

Arthur Buchwald



Ploaie de gânduri

Aștept primăvara așa cum aștept zilele caniculare de vară, în care plouă fără milă, pentru a dansa desculță prin băltoacele acumulate de ochii hulpavi ai asfaltului încins până la lacrimi.
Frigul încă răsfiră felii de ger peste ființa mea dornică să-ți simtă gândurile ploioase în goana iubirii.
Plouă. Ploaie de gânduri cu miros întârziat de primăvară. Condensez gândurile în nori încrețiți, iar ascensiunea orografică ajută să-i plasez pe muntele frunții ca eu mă pot orienta pe harta inimii.
Un tunet frământă cerul sufletului cuprins în vijelii pătimașe ce lovesc scutul iubirii transformându-le în sunete elastice propagate armonic pe partitura eternității.
În astfel de zile miroase a iubire totală în odaia noastră, iar tavanul devine coroana solară ce ne mistuie trupurile pe rugul pasiunii…

Gândurile sunt umbrele senzațiilor noastre – întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea.

Friedrich Nietzsche


Roua fericirii

Am găsit dimineaţă pe braţul fericirii un bob de rouă,
Rătăcit şi speriat îmi mângâia buzele însetate de febra iubirii.
Am ridicat privirea către tine
Şi am aşternut văl pentru a te arde dorinţa.
Mi-ai poleit privirea cu verdele ochilor tăi
Ce îmi cereau să te hrănesc cu un zâmbet,
Un zâmbet ce-a sădit boabe de rouă în universul inimii.
Sufletul mi-a fost îngenunchiat şi a rostit,
Sporeşte-mi dorinţa, luând din ea, secundă cu secundă,
Sădeşte-o în misterul omenirii, doar de noi ştiut
Pentru ca ea să fie veşnic a noastră.
Nu lăsa privirile curioşilor să o găsească, nici să o atingă,
Fiindcă atunci toate dorinţele vor deveni prizoniere,
Se vor închide în seiful Carului de Foc,
Ce le va pârjoli fără milă, făcându-le fâşii de suflet sfârtecat,
Iar eu voi pleca fiindcă te iubesc cum n-am mai iubit niciodată
Şi mi-e teamă ca dorinţa mea să nu pună stăpânire pe gândurile tale.
Ai luat bobul de rouă în palme,
Iar palmele l-au transformat în dragoste,
O dragoste ce a turnat dorinţă în drumul către inima mea.


Chipul

Îţi veghez somnul de teama unui coşmar,
Nu dorm, te privesc, te sărut imaginar,
Te simt tot mai aproape azi de sufletul meu,
În gânduri, îmi stăruie doar chipul tău.

E chipul ce îmi spune”Bună dimineaţa!”
Îmi fiecare zi, îmi luminează faţa,
E chipul ce îmi spune „Te iubesc!”,
În fiecare zi  îmi şopteşte ”Te doresc!”.

Când merg pe stradă  te zăresc mereu,
În orice chip, apare-al tău , instantaneu,
Un zâmbet îmi apare-n colţul gurii,
În ochi mi se aprinde steaua fericirii.

Ajung la slujbă şi chipul tău îmi spune,
„Bine ai venit, iubitule! Sunt iarăşi lângă tine!”
Cine mă vede cum roşesc la faţă,
Se uită cam ciudat, dar nu e prima dată.

Muncesc, vorbesc, propun noi întâlniri,
Iar chipul tău provoacă noi iubiri,
Iubiri ce le-am trăit, le cânt şi le trăiesc,
Alături de un chip ce îl doresc.

Vin către casă, de la slujbă,
Păşesc în sală, am cămaşa udă,
De la frisonul ce a răsărit pe drum,
Gândindu-mă la chipul tău divin.

Urc în odaie să-ntâlnesc un chip,
Un chip ce-l mângâi cu tandreţe, zilnic,
Aştept să vină noaptea, ca un pustnic…
Şi eu îţi veghez somnul, iar şi iar,
Nu dorm, doar te privesc şi te sărut imaginar…


Tu ai diamante si perle

UPDATEAICI PUTEŢI CITI DESPRE O POVESTE EMOŢIONANTĂ SCRISĂ DE UN SUFLET MARE.

Dacă e vineri,  e poezie pe pâine

Christian Johann Heinrich Heine (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris)

Tu ai diamante si perle
Si tot ce-ai putea sa doresti,
Ai cei mai frumosi ochi din lume –
Iubita mea, ce mai voiesti?
De drag inchinatu-ti-am tie
Si ochilor tai ingeresti
Cantarile mele divine –
Iubita mea, ce mai voiesti?
Cu ochii frumosi fara mila
Atata durere-mi starnesti,
Ca nu mai sunt om intre oameni –
Iubita mea, cea mai voiesti?

Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (I)

A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic.
Radia tot timpul, nimeni nu putea afirma despre ea altceva decât ” atunci când a fost împărţit optimismul Ioana a fost răsfăţată”.

Astăzi, locul optimismului a fost luat de lacrimile ce s-au încăpăţânat să-şi mute  matca în cei doi ochi ce spun acum povestea tristă a Ioanei care îşi are rădăcinile într-o zi de toamnă  ce putea fi uşor confundată cu una din zilele verilor călduroase…

Dimineaţă…freamătul maşinilor se simţea şi în aroma cafelei din faţa femeii ce-şi începea ziua cu precizia neamţului care-şi planifică secundele, orele, zilele şi viaţa până în cel mai profund detaliu.
Era o zi cu emoţii, dar apogeul urma a fi atins de rezultatul admiterii la facultate al fiicei sale, Diana. Din cauza asemănării izbitoare cu prinţesa Diana toată lumea îi spunea Lady Diana sau pe scurt Lady Di.
Era un pas important, se pregătise pentru această admitere în toţi anii de şcoală, dorea să reuşească în primul rând pentru mama sa, o femeie cu o situaţie financiară modestă, dar care şi-a susţinut fiica fără tăgadă .

La orele prânzului providenţa a făcut ca amândouă să se afle în aceeaşi zonă, pe trotuare paralele, la semafor.
Diana exploda de fericire, totul din ea trimitea semnale de bucurie către mama pe care o văzuse şi ardea de nerăbdare să o strângă în braţe şi să-i povestească despre reuşita sa.
Culoarea verde a semaforului i-a făcut cu ochiul şi în secunda următoare o luă la fugă către mama sa.

Nu a mai apucat să spună nimic…

(Va urma…)


Rănile tale

O să dau cu disperarea de toţi pereţii sufletului,
Prin gest sfârtecat de nelinişte lăuntrică
Şi îţi  voi mângâia gândurile încolţite
Pâna vor înflori pe cerul ochilor tăi.

Îmi voi atinge degetele de toate lacătele simţurilor tale,
Pentru a putea fereca nepăsarea neştiutorilor ce scormonesc
În pereţii spiritului,
Am să zâmbesc spre disperarea lor,
Pregătită pentru o prelungită viaţă plină de frumos,
Îţi voi pune balsam pe rănitura cugetului
Presărând sărut de floarea-doamnei.
Întoarsă cu faţa către seminţie îţi voi cânta tăcerea,
Îţi voi depune priorităţile în compresă de bine,
Apoi îţi voi îmbrăţişa toate rănile
Rugându-mă pentru transformarea lor în comori preţioase
Sufletului meu.
Visul meu va fi împlinirea dorinţei tale,
Mâinile mele cicatrizeză leziuni din care ţâşneşte
Sângele pasiunii
Răsfăţând simţuri de bărbat exilate de flecari.
Am nevoie de tine vibrând de viaţă,
Te ocrotesc cu dulci desmierdări
Şi scutur neliniştile tale
În negura clocotitoare a Universului.


NINGE PESTE MINE

Ninge peste oceanul gândurilor mele,
Flori de nea se prind în păr pârtii aşternând,
O mână vâsleşte în fluviu de stele,
O alta pune note în harpă de suflet vibrând.

Ninge peste râul ce-mi curge prin vene,
Peşti de omăt se zbat în culoare de clocot,
Se sparge o venă, inundând trupul până la gene,
În alta răsună cristalele ploii în ropot.

Ninge peste câmpia din sufletul meu,
Roşu de mac îngheaţă pe buzele arse,
O buză sculptează în gheaţă curcubeu,
O alta alungă cuvintele-mpietrite şi false.

Ninge peste munţii de pe umărul drept,
Verde de brad cerne-n ochi doar speranţă,
Un ochi îmi zâmbeşte şi-mi spune să fiu înţelept,
Un altul mă-ndeamnă să scriu despre viaţă.

Ninge peste eternitatea trupului meu,
Albastru de cer scutură fluturi de gheaţă,
Un trup întinde mâinile instantaneu,
Un altul îi cuprinde mâinile şi le răsfaţă.


Exilul singurătăţii în doi

HELP!!!

Şi tu poţi contribui ! Orice sumă, cât de mică, poate salva viaţa IOANEI , o tânără de 17 ani, elevă la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, care a fost diagnosticată cu cancer rinofaringian.

Fă cunoscut acest APEL, te rog !

Îţi privesc gândurile albe şi nu mă mai satur,
Îţi ating gândurile negre şi le strivesc în pumni,
Le ţin strâns pentru ca tu să simţi mântuirea,
Unesc gândurile pentru a vedea nemurirea din ele.
Îţi privesc sufletul roşu plin de patimă şi sunt fericit,
Îţi ating sufletul încărcat de albastru şi îl îmblânzesc,
Îl îmbrăţişez pentru ca tu să ai sufletul pătruns de bine,
Combin culorile sufletului pentru a-i simţi incandescenţa .
Îţi privesc ochii verzi şi mă pierd printre smaralde,
Îţi ating ochii plini de lacrimi pentru a topi primejdia furtunii,
Îi mângâi pentru ca tu să-mi zâmbeşti în mii de curcubee,
Amestec lacrimile cu verdele ochilor şi renaşte speranţa.
Îţi privesc mâinile cum gesticulează bucuria şi le venerez,
Îţi ating mâinile şi le simt tristeţea zilelor când nu au fost alintate,
Pun bucuria şi tristeţea în mâinile mele pentru a nu simţi sihastria,
Atingerea mâinilor noastre aduce bucuria vieţii în noi.
Îţi privesc chipul duios şi trupul mi se încarcă de tihnă,
Îţi ating chipul pe care supliciul vieţii şi-a pus amprenta,
Pun balsam de duioşie pe rana chipului pentru înflorire veşnică,
Privesc, ating, unesc, amestec, combin pentru exilarea singurătăţii în doi.