Posts tagged “pace

Roşu de trandafir

În fiecare clipă depui la picioarele mele

Roşu de trandafir,

Îl ating delicat cu degetele şi cu talpa,

Pentru a scrie poveşti de iubire

Pe trupul tău.

Sorbi cuvintele scrise de pe fiecare petală,

Cuvinte ce înfloresc în roşu de trandafir,

Pe care-l torni în obrajii mei

După fiecare sărut,

Iar zâmbetul ce ţi-l dăruiesc ,

Stoarce lacrimi de fericire

Din trupul ce vibrează

La fiecare atingere a mâinilor mele.

Priveşti adânc în ochii mei

Şi extragi doza de aventurin,

Ce conferă echilibru , pace şi inspiraţie

Sufletelor noastre,

Iar roşu de trandafir răspândeşte mereu

Parfum de poezie.

Priviți existența, cu întreaga ei abundență. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienți. Existența este însă abundențămilioane si milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundență. Natura nu este ascetica, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor… De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe niciun motiv care justifice existența lor, în afara faptului aceasta abundență este în însăși firea existenței, această bogătie este însăși esența ei; existența nu crede în sărăcie.

Osho


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)


Am iubit…

UPDATE – Două apariţii literare ce vin să împrospăteze librăriile şi gândurile cititorilor de versuri şi proză…

Călin Hera, Îmi pun singur miere în ceai, versuri, Editura Vinea

şi

Paul-Gabriel Sandu, Cartea Iuliei, Editura Lumen.

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Nicolae Labiş

(n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie


Pasărea Phoenix

privire adâncă de Pasăre Phoenix
răsare din apele Oceanului Primordial
penişul său serafic purifică infatigabil
fluctuaţiile vieţii noastre obişnuite
ţipăt ilustru de pasăre sacră
făureşte răspântie de spirit şi speranţă
spre îmbrăţişarea unei captivităţi dorite
ce mă eliberează de trecut clipă de clipă
ocrotindu-mă de rutina emoţională
ce mi-a pustiit imanent existenţa
desfac braţele amplu către tine
îmbrăţişez mâini obosite de dor
instaurez pacea magnifică în sufletul
ce primeşte frisonul fervent al iubirii