Posts tagged “părinţi

Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre părinţi

Prea mare bunătate a părinţilor duce la pierderea copiilor.

(proverb francez)

În fiecare zi îmi privesc părinţii, îi rog, în gând, să nu mă „părăsească” încă, să aibă putinţa necesară pentru a grăi către mine stările lor  lipsite de vigoare, uneori, bucurii, împliniri, dureri. Îi ascult cu aceiaşi ochi mari, ca atunci când eram copilă, le mângâi ridurile, nu foarte multe pentru vârsta lor, le umplu cu bucăţi din tinereţea şi prospeţimea anilor pe care mi i-au dăruit. Sunt părinţii mei, doi oameni modeşti, oameni cu frică de Dumnezeu, cu respect pentru cei din jur, sensibili la apăsările mele, receptivi la realizările mele, de acord, mai mereu, cu deciziile mele.

Îi iubesc pentru tot ceea ce sunt, pentru momentele în care m-au dojenit, pentru fiecare rochiţă pe care mi-au dăruit-o din salariul lor modest, mama mi le croia cu nespusă dragoste şi mândrie, era o formă de recunoaştere a meritelor mele şcolare sau pentru cuminţenia mea. Mama povesteşte şi acum cât eram de cuminte şi în copilărie, îmi dădea o jucărie şi nu mai afla de mine până seara, apoi, tata mi-a promis 300 de lei vechi dacă la vârsta de 5 ani învăţam tabla înmulţirii şi a împărţirii. Am învăţat-o, dar banii i-am primit când împlinisem deja trei decenii. Nu pot uita nici seara când, eram în clasa a doua, mi-au promis că-mi vor cumpăra un ceas. Erau mândri de mine, primisem diplomă pentru cel mai bun elev la matematică din clasă. Nu am dormit toată noaptea, iar biata mama se afla la ora 7 dimineaţa cu mine în faţa magazinului pentru a-mi cumpăra ceasul promis.

Sunt amintirile mele, sunt părinţii mei, părinţi în faţa cărora mă înclin pentru felul în care m-au şi ne-au crescut. Tot timpul ne spuneau să nu uităm de unde am pornit, indiferent de ceea ce vom deveni în viaţă.

Părinţii sunt cei fără de care viaţa nu ar mai fi viaţă, bucuria nu ar mai fi deplină fără ei, fericirea ar rămâne suspendată într-un colţ al sufletului, dacă nu ar exista EI, PĂRINŢII, MAMA şi TATA.

Sănătatea să vă umple ulciorul vieţii, fericirea să-l picteze în culoarea lanului de grâu, în miez de vară, aflat într-un contrast perfect cu macii nou-născuţi în obrajii noştri înfiebântaţi de emoţii atunci când rostim MAMĂ şi TATĂ.

Geanina Lisandru


Părinţii – Lucian Blaga

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Lucian Blaga(n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj)

Coboară-n lut părintii, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,
prin cari ne prelungim pe subt pământ.

Se-ntind domol printii pe sub pietre,
în timp ce în lumini mai adastăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
şi suferinţi şi apa vie pe la vetre.


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)

UPDATEAPEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.

Alex  o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…

Frazeleoricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.

Anton Pavlovici Cehov


(Va urma)


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(I)

Provenea dintr-o familie modestă. Alături de fratele ei se simțea în siguranță, întotdeauna căuta compania lui, întotdeauna îi povestea despre împlinirile și dezamăgirile de peste zi. Astăzi este ziua cea mare, băiatul pe care-l iubește își aniversează ziua de naștere, împlinirea celor 18 ani.
Mara, fiindcă despre ea este vorba, aștepta cu înfrigurare invitația lui Paul.
Descindea dintr-o familie de intelectuali cu pretenții. Părinții săi își doreau tot ceea ce este mai bun pentru fiul lor, un viitor profesional de excepție și o viață personală ca-n povești.
Paul o iubea în felul lui. Știa că părinții vor fi nemulțumiți de statutul modest al Marei, dar, cu toate acestea nu ezită să o invite la majorat.
Mara, peste puteri de încântată, extrem de îndrăgostită, îi povestea fratelui său cu nesaț despre petrecerea la care urma să se ducă.
Mara era o fată frumoasă, cu ochii albaștri-verzi. Atunci când era fericită verdele crud înmugurea în iris, tristețea învolbura albastrul și îl transforma în nuanțele mării agitate cu valuri ce înecau frumusețea clipelor de peste zi. Gura te îmbia să o săruți cu patimă atunci când buzele se contopeau în zâmbet, un zâmbet ce îi sculpta pe obrazul drept o gropiță în care doreai să te afunzi, s-o adulmeci, s-o umpli de gândurile îndrăznețe ce torturează ființa adolescentină. Genele, spre bucuria mamei, crescuseră lungi și bogate, dacă ar fi să luăm în calcul teama că ele nu ar mai fi arătat niciodată astfel după ,,aranjarea,, lor de mâinile de artistă ale Marei. În copilărie a vrut să încerce dibăcia stilistului, a luat o forfecuță și le-a tăiat în zig-zag. Mâinile, care îl înnebuneau pe Paul, erau de o gingășie greu de descris.   Avea obiceiul să-l mângâie pe frunte, să-i atingă părul, să i-l aranjeze prin mișcări tandre. Purta întotdeauna rochii, puțin decoltate, căzute pe umerii catifelați, rotunzi, atât de rotunzi încât ar fi fost gelos și Henri Matisse. Decolteul, croit de mâinile artistului , găzduia sânii fragezi care tresăltau la cea mai mică adiere a gândurilor pofticioșilor. Gleznele delicate erau îmbrăcate perfect de pantofii întotdeauna asortați cu poșeta și obiectul vestimentar, modest, dar cu mult bun gust.
Aceasta era Mara, cea de care Paul se îndrăgostise. Frumusețea sufletului ei îl cucerise, dorința ei de cunoaștere îl încânta peste măsură.

Când scrii despre femei, trebuie să-ți înmoi pana în culorile curcubeului și să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor.

Denis Diderot

(Va urma)


Poveşti de viaţă (V) – Gabriel Daniel Velicu

Mai sunt doar două ore… Toată ziua am încercat să aştern câteva rânduri pe coala albă, însă în afară de umbra pixului… nimic. Ora 1 am. Nu am somn, mă simt obosită. Ridic ochii către bibliotecă şi coala albă îmi spune insitent că trebuie să scriu. Şi scriu… Scriu despre o întâmplare tristă… Sună telefonul. Ora înaintată aproape îmi obligă gândurile să-mi transmită semnale negative. La celălalt capăt al firului este Dan, prietenul lui Gabriel. Îmi spune în câteva cuvinte despre accidentul pe care Gabriel l-a avut în această noapte. Mă îmbrac fără să stau pe gânduri şi îmi iau papucii în picioare, asta am avut la îndemână. Fug pe scări. Dan şi părinţii lui mă aşteptau jos, în maşină. Am plecat la locul accidentului. O maşină distrusă, un stâlp rupt şi un bărbat cu lacrimi în ochi, tatăl lui Gabriel. Nu putea să mai vorbească, se uita fix în ochii mei. L-am întrebat unde este Gabriel. Am pornit către spital. La camera de gardă erau doi medici care mi-au spus să merg acasă fiindcă nu mai are sens. Gabriel intrase în comă şi a fost dus de urgenţă la spitalul „Odobleja”. Am ieşit din spital cu o stare pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte. Drumul până la „Odobleja” a fost extrem de lung. Simţeam că nu mai ajungem. Ora 4.45 am. Îl aduceau la reanimare. Mama lui Gabriel îşi strigă durerea. „Îl pierd, doamnă!” S-a prăbuşit pe banca din dreptul uşii care s-a închis în faţa noastră. Dincolo de uşă se construia o nouă lume, în care noi nu mai aveam acces. O lume a incertitudinii… Ora 7 am. Operaţia pe creier ne punea speranţa la grele încercări. Ora 9 am(I), (II), (III), (IV), (V).

Fiecare zi reprezintă un nou început, o nouă mică viaţă, mulţi s-au luptat pentru a trăi până în acest moment, până în această zi. Această zi ne dă ocazii pentru a învăţa ceva nou, există lucruri care ni se vor întâmpla doar o dată-n viaţă, şi depinde de noi dacă vom profita de aceasta sau nu.

Leo Buscaglia