Posts tagged “pietre

Învaţă de la toate

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor – d. 20 iunie 1989)

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!


Emoţie de toamnă – de Nichita Stănescu

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Nichita Stănescu(n. 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983)

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.


Părinţii – Lucian Blaga

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Lucian Blaga(n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj)

Coboară-n lut părintii, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,
prin cari ne prelungim pe subt pământ.

Se-ntind domol printii pe sub pietre,
în timp ce în lumini mai adastăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
şi suferinţi şi apa vie pe la vetre.


Jocul

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.


Miresme de iubire

adie alb feciorelnic de viaţă prin trup
roua-cerului încrustează graţios
pietre şlefuite pe inelul sufletului
metamorfozând rănile în ani lumină
regăsind clipele de tandreţe
tăinuite în cufăr de secol
alături de amăgirile presate
în ierbarul timpului scurs
dar invincibil la întrevederea
cu durerile prinse-n ac de gând
ce dezrădăcinează fiorii prezentului
înmiresmat de prezenţa ta
într-o iubire prognozată de astrologi
suprapunând hărţile vieţii noastre
pe acelaşi cerc zodiacal
populându-l cu planete de dor
care definesc naşterea sentimentelor
printr-un calcul exact pe harta Davison
locul unde NOI ne-am reinventat
înmiresmaţi de esenţele iubirii

„Iubesc marea ca pe sufletul meu. Adesea chiar cred că marea este cu adevărat sufletul meu: plante ascunse cresc în ea şi urcă la suprafaţă doar în clipa înfloririi, apoi veştejindu-se, se scufundă iar; la fel, din adîncurile inimii mele se ridică minunate mănunchiuri de imagini, şi ele înmiresmează, şi ele strălucesc, şi ele iar dispar.”

Heinrich Heine