Uncategorized

Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(III)

Zilele își urmau cursul, Mara învăța pentru admiterea la facultate. Dorea să reușească printre primii la Arhitectură. Iubea frumosul. Reușita la facultate a scos-o din ,,încremenirea”, în care o lăsase Paul. Anii au trecut, Mara a terminat cursurile Facultății de Arhitectură, dar fiorii dragostei nu-și mai făcură apariția de la despărțirea de omul pe care-l iubise cu toată ființa, Paul.

Astăzi sărbătorea alături de colegii de facultate ultima lor întâlnire în postura de studenți. Flori, zâmbete, fericire pe chipurile absolvenților, nu lipsea nimic din decorul tinereții. Sună telefonul. Mara se opri din verva clipelor ce-i luminau viața. Era Alex, fratele ei.

-Mara, te rog să vii repede, mama…

Nu ascultă până la capăt ceea ce îi spunea Alex, se ridică brusc, își ceru scuze, prinse geanta de un colț și părăsi restaurantul. A ajuns din păcate mult prea târziu. Stop cardiac. Acesta a fost diagnosticul medicului ce a preluat pacienta care decedase din nefericire în drum spre spital. Medicul, o femeie înaltă, cu trăsături delicate, ușor trecută de 27 de ani. I-a vorbit blând Marei și a încercat să o încurajeze. A invitat-o în cabinet, i-a explicat că personalul medical a făcut imposibilul, dar sângele nu a mai fost pompat în organele corpului, nu a mai existat puls, iar pacienta și-a pierdut conștiența și nu a mai putut respira. Pentru a o scoate puțin din starea de durere, Diana, medicul din fața ei, a întrebat-o cu ce se ocupă, cum era mama ei… S-au împrietenit, au făcut schimb de numere de telefon cu promisiunea că se vor căuta, și-au promis că se vor întâlni dacă timpul le va permite.

Urmară zile grele, în care sufletul trăia durerea la cele mai înalte cote, durerea de a pierde cea mai dragă ființă, mama…repeta permanent cuvintele lui Abraham Lincoln ,, Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama”. O nouă săptămână începea, iar sunetul telefonului îi făcu inima să bată cu putere.

-Bună, Mara! Sunt eu, Diana…

-Diana…aaaa, da…iartă-mă, sunt puțin confuză…

-Te înțeleg. Vreau să-ți fac o propunere.Am nevoie de un designer. Eu și soțul meu ne-am întors de curând în țară, am cumpărat o casă pe care vrem să o amenajăm. Avem nevoie de părerea unui specialist. Ce zici?

-Încercăm să ne vedem astăzi, la ora 16 30. E bine?

-E foarte bine. Pe curând, Diana!

Avea emoții, nu înțelegea de ce i se întâmpla acest lucru. O casă impresionantă se desfășura sub privirea ei blândă, cu multe camere, înconjurată de mult verde, verdele pădurii ce-ți împrospătează simțurile și te detașează de agitația orașului în care simți că aerul devine obiect de mare preț datorită poluării. Au stabilit arhitectura fiecărui spațiu din casă, au discutat până în cel mai mic detaliu despre culori,despre unitatea pe care o oferă spațiul casei oferindu-i Marei ocazia să-și desfășoare în voie simțul creativ și forța imaginativa pentru a transforma locul într-un mediu ambiant îndrăzneț.

Știința se face cu fapte, așa cum o casă se face cu pietre; dar o acumulare de fapte nu este o știință, așa cum o gramadă de pietre nu este o casă.

Jules Henri Poincare

(Va urma)