Posts tagged “poveste

Remember – Indicii cotidiene

Curioşi nevoie mare întreabă cercetătorii,
Ce tot plăsmuim de-o vreme de sălăşluim astfel,
Ici, pe mapamondul unde doar locuitorii
Joacă viaţa ca la carte şi nu mai surâd defel.

Ne-au pus liste de-ntrebări, vor indicii în detaliu,
Dacă suntem rezonabili, dacă ne iubim deplin,
De dureri ce ard în suflet sau de suntem în travaliu,
Dacă ne-au servit chimiştii eprubete cu venin.

Jurnaliştii dau năvală, vor răspunsuri pertinente,
Întrebările curg fluviu ca pe flux Mediafax,
Contestăm cotidian acţiuni ce nu-s prudente,
Spunem clar şi răspicat, noi nu ne iubim prin fax.

Mă încearcă doar tristeţea că nu ai venit spre mine,
De-un mileniu te aştept , am pierdut secunde mii,
Unii au râs cu poftă mare când le povesteam de tine,
Crezând că am luat-o razna fiindcă te-aşteptam să vii.

Acum văd că eşti cu mine, spun că este ireal,
Să iubeşti cu pasiunea vulcanului ce-şi revarsă
Lava care înfioară tot ce-atinge în real,
Iar apoi ne exilează şi ne spun că nu le pasă.

Te iubesc cu nebunie printre întrebări difuze,
Printre obstacole sădite de invidioşi prin viaţă,
Stăruinţele perfide vin acum să mă distreze,
Şi întreaga infamie se transformă în paiaţă.

Întregim chestionarul, să le facem azi pe plac
Tuturor ce văd iubirea ca pe o piatră de moară,
Să certificăm cu râvnă un sărut roşu de mac,
Să ne scriem fericirea chiar de-ar fi unii să moară.

Geanina Lisandru


Legendele ploii

PA – Proză Arhiscurtă – 85 de cuvinte – Cristian Lisandru


Octombrie

Vom săvârși bilanțul acestor zile, în care suntem fericiți deplin,
Avem constant privirile senine şi prosternăm tăcuți cupa cu vin.
Iubito, spune-mi cum îți este acum, spre acest final de zi,
Când eu mă simt eroul din poveste, iar tu-mi șoptești din Bradbury.

Nu –ncerc nicicum din el să mă inspir, doar dorul vreau să-ncerc să-l sting,
Așa cum el s-a inspirat din Shakespeare, așa cum l-a influențat pe King.
Încerc să-ți scriu acum un rând, dar nu ca el, pe-un petic de împachetat,
Ci îți metamorfozez versuri din gând, un gând ce nu va fi nicicând uitat.

Pun în cuvinte nestemate și mister, îţi croiesc versuri pline de iubire,
Iubire-n care cred neîncetat și sper, că-mi va aduce-n suflet fericire.
Așa sunt toate zilele cu tine, enigme dulci, îmbătătoare, patimi şi amor,
Așa-mi doresc și nopțile, divine, când mă cuprinde un năprasnic dor.

E dorul greu, iubito, viu și arzător, ce-mi stăpânește gândul întotdeauna seara,
În tot acest octombrie, ca un cuptor, ca-n luna august când apune vara.

Geanina Lisandru


Dacă…

Întâmplări bizare, minuni, stele, zile ce se scurg absurd de repede, clipe de poveste, o pânză şi zece pictori pentru un singur tablou în care se oglindeşte chipul celei pe care o iubim şi căreia nu ne temem să-i mărturisim „Cât eşti de frumoasă!”

Geanina Lisandru

În ţara lui Moş Nicolae

Un obicei vechi, nu numai la români, este acela de a face cadouri în ziua de 6 decembrie a fiecărui an. Mai exact, în noaptea de 5 spre 6 decembrie vine Moş Nicolae pe la geamuri pentru a pune în ghete dulciuri şi multe alte daruri. Cei care nu au fost cuminţi primesc o nuieluşă. Se spune că Moş Nicolae nu se arată niciodată, spre deosebire de Moş Crăciun, iar povestea cadourilor împărţite pe furiş, în această noapte plină de emoţii, începe din vechime. Îmi amintesc povestea lui Moş Nicolae întotdeauna în preajma acestei zile, o poveste pe care o voi împărtăşi  musafirilor mei dragi.

În oraşul lui Moş Nicolae, într-o casă sărăcăcioasă locuiau trei fete alături de tatăl lor. Planurile acestuia nu erau deloc pe placul Moşului care aflase că acesta îşi anunţase că le va vinde pentru a se îmbogăţi. Lacrimile şi rugăminţile fetelor nu au reuşit să-l înduplece pe tatăl cu sufletul de piatră. Moş Nicolae a aflat despre această durere a celor trei surori şi le-a adus noaptea, fără să fie văzut, dar de zestre. A aruncat o pungaă plină cu galbeni în camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reuşit să se mărite curând. La fel a facut Moşul şi în următorii doi ani, iar sora cea mijlocie şi apoi cea mică au reuşit să se aşeze la casele lor.

Din acel moment şi până astăzi, în fiecare noapte a Sfântului Nicolae, cei dragi nouă şi în special copiii, primesc daruri, de la Moşul care nu li se arată niciodată.

Lustruiţi ghetuţele,
Vor străluci stelele,
Somnul să vă fie lin,
Zâmbetul de daruri plin,
Moşul va veni tiptil
La fereastră, dar abil
Vă va pune în ghetuţe
Dulciuri multe şi hăinuţe,
Un pupic pe obrazul diafan,
Să fim buni încă un an.

Geanina Lisandru

Sursa foto: efelicitari.org


Indicii cotidiene

Iubirea de ţi-o pierd, îmi pierd făptura-ntreagă.

Alexander Pope

Curioşi nevoie mare întreabă cercetătorii,
Ce tot plăsmuim de-o vreme de sălăşluim astfel,
Ici, pe mapamondul unde doar locuitorii
Joacă viaţa ca la carte şi nu mai surâd defel.

Ne-au pus liste de-ntrebări, vor indicii în detaliu,
Dacă suntem rezonabili, dacă ne iubim deplin,
De dureri ce ard în suflet, dacă suntem în travaliu,
Sau de ne-au servit chimiştii eprubete cu venin.

Jurnaliştii dau năvală, vor răspunsuri pertinente,
Întrebările curg fluviu ca pe flux Mediafax,
Contestăm cotidian acţiuni ce nu-s prudente,
Spunem clar şi răspicat că nu ne iubim prin fax.

Mă încearcă doar tristeţea că nu ai venit spre mine,
De-un mileniu te aştept , am pierdut secunde mii,
Unii au râs cu poftă mare când le povesteam de tine,
Crezând că am luat-o razna fiindcă te-aşteptam să vii.

Acum văd că eşti cu mine, spun că este ireal,
Să iubeşti cu pasiunea vulcanului ce-şi revarsă
Lava care înfioară tot ce-atinge în real,
Iar apoi ne exilează şi ne spun că nu le pasă.

Te iubesc cu nebunie printre întrebări difuze,
Printre obstacole sădite de invidioşi prin viaţă,
Stăruinţele perfide vin acum să mă distreze,
Şi întreaga infamie se transformă în paiaţă.

Întregim chestionarul, să le facem azi pe plac
Tuturor ce văd iubirea ca pe o piatră de moară,
Să certificăm cu râvnă un sărut roşu de mac,
Să ne scriem fericirea chiar de-ar fi unii să moară.


Pe scena vieţii

Azi ai prins în orizont cerc încondeiat de gânduri,
Le-ai topit sub paşii minţii pe distanţe uimitoare,
Fasonând zale albastre presărate printre rânduri,
Înnodând în lanţ de floare pasiune şi candoare.

Circumstanţele ne sunt torturate de invidii,
Zâmbet prins în colţul gurii le subjugă în tăcere,
Le întemniţează-n calcar de uitare printre stridii,
Metamorfozându-le în perle sidefate-n coliere.

Bătălii şi lungi asedii înscriu toţi pe lista minţii,
Nu ne pasă, nu ne temem, ne iubim şi-i de ajuns,
Păşim demn pe drumul unde au păşit cândva şi prinţii,
Ce-au luptat pentru prinţese până soarele-a apus.

Am urcat pe scena vieţii fără teamă, fără mască,
Dăruind fără reţineri tot ce am trăit intens,
Sentimentele descrise fac azi din povestea noastră,
Ceva unic pentru suflet dând iubirii un nou sens.

Mulţi s-au întrebat adesea dacă suntem şi-n real,
Noi le-am spus mereu prin scrieri că suntem şi ne iubim,
Că trăim frumos şi demn, cât se poate de normal,
Că tot ce azi ni se-ntâmplă ne-au fost scrise în destin.

Un scenariu scris în taină cu patimă şi noroc,
Cu decor unde actorii îşi spun replica de zor,
Gustă fericirea vieţii cu amar, dar şi cu foc,
Până se lasă cortina sub lumini de reflector.

Vom păşi spre altă lume, vom fi la fel de reali
Şi ne vom trăi povestea conturată de destin,
Ne vom scufunda în vise printre perle şi corali,
Regizând cu mare artă viaţa proprie în film.

Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, pni, luni şi ani fără simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşa, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.

Paolo Coelho


O nouă zi…

Ai reuşit s-atingi lumea poveştilor cu mâna,

Te uiţi la mine strengăreşte şi îmi repeţi întruna:

„Sunt fericit cum n-am mai fost
Mă simt iubit şi-mi este bine
Doar când sunt lângă tine!”

Îţi stau alături, te privesc,

Îţi sorb din ochi imagini,

Tu îmi zâmbeşti şi mă săruţi,

Trăim povestea de iubire

Ce la chitară o cânţi…

“Şi te iubesc cu milă şi cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie”

Eu scriu de zor un comentariu

Către un cititor fidel,

Îi mulţumesc că ne doreşte

Doar gânduri bune, de poveste.

În noua zi îţi sunt alături

Cu toată dragostea-n priviri,

În suflet şi în gând purtăm

Povestea unei mari iubiri.

„Să iubim nebuneşte tot ce străluceşte pe acest pământ, fiindcă altă viaţă nu ne este cunoscută.”

Euripide

Nebun de alb de Adrian Păunescu


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)


Casablanca

Dragoste în plin război, Rick şi Ilsa, doi eroi,
Rick era un tip blazat, de iubire-a fost marcat.
Ilsa marea sa iubire i-a produs nefericire,
Când Victor a apărut dintr-un lagăr de temut,
Unde mort era crezut.
Devastat de toate-acestea Rick şi-a înecat povestea
În Casablanca, loc de cinste, de Ilsa sperând să uite.
Relativ , el a găsit linişte în gândul trist.
Ilsa a reapărut,
Devastat şi abătut, Rick pe Victor l-a salvat
De nazişti, fiindcă Ilsa l-a rugat.
Deşi încă se iubesc, Rick şi Ilsa aleg firesc
Datoria de onoare, de-al salva pe Victor
De nazişti şi închisoare.
Rick şi Ilsa şi-au promis revedere, tainic vis,
Spunând replica distins
,„probabil nu azi,nu mâine,dar în curând şi pentru totdeauna”
Atunci, în Casablanca se va declanşa furtuna,
Furtuna de gânduri şi iubire pecetluită de-un sărut
Spre nemurire.

„Poate nu azi. Poate nu mâine, dar în curând, şi pentru restul vieţii tale”.

Casablanca


Jocul

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)

UPDATEAPEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.

Alex  o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…

Frazeleoricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.

Anton Pavlovici Cehov


(Va urma)


Saltimbancul

Sunt un saltimbanc excentric, amuzant,

Surâsul vi-l aduc instantaneu pe faţă,

Mâhnirea –mi invadează chipul în mod stresant,

Iar privitorii nu cunosc ce e la mine-n viaţă.

Lumina din priviri stârneşte admiraţii,

Iar masca străluceşte tainuind tristul chip,

Sunt ostenit şi nu vreau să fac declaraţii,

Toţi mă tratează astăzi ca pe-un stereotip.

Mă hazardez în tumbe prea des pe scena vieţii,

Orice obstacol vine sar peste el cântând,

Gust clipele frumoase sub roua dimineţii,

Iar noaptea dorm visând la ele surâzând.

Sunt plin de prochimene de care voi nu ştiţi,

Chiar dacă râd pe scenă din zi şi până-n noapte,

Durerea mea din suflet nu vreau să o trăiţi,

Sunt doar un saltimbanc ce creionează fapte.

Sunt saltimbancul singur ce nu are poveste,

De mă iubiţi voi spune asta în gura mare,

Iubirea de-o găsiţi , vă rog să-mi daţi de veste,

O tot aştept de mii de ani cu multă nerăbdare.

Am plâns constant în spate, nicicând aici pe scenă,

Şi am ascuns tristeţi, dureri, ca voi să nu simţiţi,

viaţa mea întreagă este doar o dilemă,

Pe care nimeni, nici voi n-o intuiţi.

Vreau să primesc cu drag o dulce mângâiere,

Vreau să iubesc şi să ofer iubire,

Vreau ca aceasta doar să fie adiere,

În suflet să-mi aducă bucăţi de fericire.