Posts tagged “prezent

Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre prezent

Nu am trăit și nu o să trăiesc niciodată printre amintiri. Le-am aşezat în albumul vieţii, fără resentimente, cu aceeaşi bucurie pe care am avut-o atunci când ele s-au infiripat în acel prezent metamorfozat în trecut. Voia destinului aceasta este, iar împotrivirile devin nonsens.

Nu-mi reneg trecutul, nu regret aşezarea evenimentelor, nu-mi doresc altul, aşa cum se întâmplă şi cu prezentul. Este al meu, îl trăiesc purtând tăria vântului pe umeri, uneori adie, alteori devine uragan, se transformă într-o dezlănţuire impetuoasă de pasiuni. Da, pasiunea pătrunde în fiecare fibră a prezentului, pasiunea polarizează, devorează, stăpâneşte prezentul devenit trecut, viitorul convertit în prezent.

Prezentul ne împlântă, în trup şi minte, rădăcinile fragile ale viselor şi dorinţelor către care pornim, debordând de energie, pregătiţi să construim ceva viabil.

Acesta este prezentul meu pentru şi prin care trăiesc fără cenzura  perimată a ideilor preconcepute.

Declar pace trecutului, trăiesc cu patimă prezentul, sfidez posteritatea, atrag bucuria de a trăi veşnic acolo unde sufletul meu îşi întinde aripile.

Geanina Lisandru


Omul

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Elena Marin Alexe

Clipe grăbite trec prin mine
adăpându-se
în nesecate fântâni de dor
de prin marginea gândului.
Orele mute bat la porţi
invocând
amintiri scurse-n clepsidre
ce ard prezentul.
Ani îmbătrâniţi
în vălmăşagul din suflet
cad pradă regretelor tardive,
purtând lacrimi
pe ochii ploilor de toamnă.
Biet om, trecator prin timp
trădat de propriul orgoliu,
neatins cu Iubire,
risipind comori,
efemer în eternitate.
De-aş putea,
aş fereca uşa trecutului,
şi mi-aş rezerva clipe statornice
în grădina Edenului.


Pact cu noaptea

Tu eşti prietenul meu de zi şi de noapte, la durere şi la fericire. Tu eşti apa răcoritoare în pustiul vieţii mele.

Rabindranath Tagore

 


Tu eşti

Tu eşti prezent şi viitor,
Tu eşti speranţă şi iubire,
Tu eşti tot ce înseamnă dor,
Tu eşti destin şi împlinire.

Tu eşti corabie pe mare,
Tu eşti catargul ce mă-ndrumă,
Tu eşti colacul de salvare,
Tu eşti un val cu multă spumă.

Tu eşti nisipul ce mă arde,
Tu eşti stânca ce mă păzeşte,
Tu eşti culoarea din smaralde,
Tu eşti scoica ce mă-nveleşte.

Tu eşti apus şi răsărit,
Tu eşti capăt de ţărm stingher,
Tu eşti tot ce eu mi-am dorit,
Tu eşti felia mea de cer.

Tu eşti şi marea din ocean,
Tu eşti iubirea mea sărată,
Tu eşti ce am şi ce nu am,
Tu eşti şi soarta nefardată.

Tu eşti furtună, dar şi soare,
Tu eşti tot ceea ce eu sunt,
Tu eşti în viaţa mea culoare,
Tu eşti tot ce e bun şi sfânt.

Tu eşti ozon şi mângâiere,
Tu eşti atingeri şi sărut,
Tu eşti tot ceea ce nu piere,
Tu eşti poftă, fior tăcut.

Tu eşti ploaie, dar şi furtună,
Tu eşti soarele după ceaţă,
Tu eşti iubirea mea nebună,
Tu eşti dorinţa mea de viaţă.


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


Prezent

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădajduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei care e tot atat de dulce ca şi suferinţa, ca ţi iubirea. Iubeşti, suferi, trăiesti: iată troiţa iubirei.

Liviu Rebreanu

deschid braţele
iubirea bate
la poarta sufletului meu

lăcrimez de fericire
când anotimpul iubirii
se cuibăreşte în fiinţele noastre

modelez mapamondul
îl îmbrac în veşmânt fin
de sentimente şi trăiri

escaladez fără rezerve
formele de relief
renăscute pe fila vieţii

fac transplant de dor
pe epiderma catifelată
a gândurilor mele

declar pace trecutului
trăiesc cu patimă prezentul
sfidez posteritatea

atrag bucuria de a trăi veşnic
acolo unde sufletul meu
îşi întinde aripile


Eternizarea prezentului

UPDATENUMĂRUL MARE DE VIZUALIZĂRI AL PAGINILOR A BLOCAT SHINYSTAT – PESTE 2000 DE VIZUALIZĂRI. MULŢUMESC TUTUROR VIZITATORILOR DRAGI AI BLOGULUI „NU TE COMPROMITE! NU TE AI DECÂT PE TINE.”

am focalizat prin obiectivul irisului
portretul tău conturat de diafragma prezentului
am obturat corneea timpului pierdut
în camera obscură a cristalinului
am imortalizat în alb și negru nereușitele
pe o peliculă ireversibilă
acoperind clipele cu sentimente fotosensibile
gust fâșii de prezent din scafa vieții
în care se oglindește
portretul ce-mi sărută necontenit sufletul

Eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut.

Emil Cioran


Miresme de iubire

adie alb feciorelnic de viaţă prin trup
roua-cerului încrustează graţios
pietre şlefuite pe inelul sufletului
metamorfozând rănile în ani lumină
regăsind clipele de tandreţe
tăinuite în cufăr de secol
alături de amăgirile presate
în ierbarul timpului scurs
dar invincibil la întrevederea
cu durerile prinse-n ac de gând
ce dezrădăcinează fiorii prezentului
înmiresmat de prezenţa ta
într-o iubire prognozată de astrologi
suprapunând hărţile vieţii noastre
pe acelaşi cerc zodiacal
populându-l cu planete de dor
care definesc naşterea sentimentelor
printr-un calcul exact pe harta Davison
locul unde NOI ne-am reinventat
înmiresmaţi de esenţele iubirii

„Iubesc marea ca pe sufletul meu. Adesea chiar cred că marea este cu adevărat sufletul meu: plante ascunse cresc în ea şi urcă la suprafaţă doar în clipa înfloririi, apoi veştejindu-se, se scufundă iar; la fel, din adîncurile inimii mele se ridică minunate mănunchiuri de imagini, şi ele înmiresmează, şi ele strălucesc, şi ele iar dispar.”

Heinrich Heine


Întotdeauna…

Întotdeauna voi deschide braţele
Atunci când iubirea
Va bate la poarta sufletului meu,
Întotdeauna voi lăcrima de fericire
În clipele când anotimpul iubirii
Se va cuibări în fiinţele noastre
Arse de enigmă şi dorinţă ,
Întotdeauna voi picta mii de culori
Pe feţele lumii pentru ca zâmbetul
Să înflorească pe chipul tuturor
Modelând pentru întreg mapamondul
Veşmânt fin de sentimente şi trăiri
Ce au fost pustiite de durerea neputinţei,
Întotdeauna voi escalada fără rezerve
Formele de relief de pe harta vieţii
Pentru a-ţi mângâia mâinile
Care fac asiduu transplant de dor
Pe epiderma catifelată a gândurilor mele,
Întotdeauna voi face pace cu trecutul
Trăind prezentul şi sfidând posteritatea
Ce se grăbeşte să ne sechestreze
Bucuria de a trăi sute de ani
Acolo unde sufletul îşi întinde aripile.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândesti. Daca aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşa, ti-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune “te iubesc” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

Gabriel Jose Garcia Marquez


Pact cu noaptea

UPDATEDRAGII MEI, TASHA ŞI DAN PĂTRAŞCU, EU VĂ MULŢUMESC FIINDCĂ EXISTAŢI .

UN STROP DE LINIŞTE ŞI IUBIRE…

SĂ FIŢI IUBIŢI!

Iubitule, am aruncat veşmânt de amintire turmentat şi urmăresc splendoarea prezentului nostru cu trupul subjugat de privirea ta.

Este suficient să mă priveşti şi întunericul va radia lumină de dor fervent şi entuziasm suav.

Dulce captivitate vom avea ancorată în meditaţie, acoperită de haină metaforică şi îndestulată cu fericire deplină. Roşu arzător picur pe buzele-ţi uscate de dor pentru mahmureală totală.

Urma paşilor mei nedesluşiţi încă de nimeni altcineva decât de sufletul tău,  au puterea să oprească lacrimile şi să le transforme în vise de iubire.

Am făcut pact cu noaptea pentru un concediu prelungit, iar dimineaţa a hotărât să plece în Eden, pentru ca melodia atingerilor să fie unică în vâltoarea îmbrăţişărilor pline de pasiune.

Curcubeul  naşte cercuri ferecate ploi ce cad peste noi în torente feciorelnice.


Viaţă

Şoptim iubirea noastră urechii-ntregii lumi,
În care clipoceau tristeţi dar şi minuni,
Noi am visat doar linişti, patimi şi iubire,
O viaţă-n doi gustând din fericire.

Un cântec surd am pus în poezie,
Pe care doar un suflet pur îl ştie,
Nu dau cu pumnii şi nu strig durerea,
Decât atunci când răul varsă fierea.

Raţiunea-mi spune ferm şi elocvent,
Viaţa pentru mine eşti tu, acest prezent,
Nu vrem să pierdem nicio clipă,
De timp nici gând să facem iar risipă.

Iar dacă facem astăzi cunoscută,
Iubirea ce ne-nvăluie tăcută,
Noi declarăm că suntem fericiţi
Fără reţineri, nu suntem ipocriţi.

Curge o lacrimă pe un obraz fierbinte
Şi nu doresc ca să o ţinem minte,
Te strâng de mână şi-mi doresc acum,
Să-mi fii alături pe sinuosul drum.

Ai stat azi lângă mine când am plâns,
Şi flori de dor în suflet mi-au pătruns,
Iar teama mare ai picurat-o-n zâmbet,
Şi râsul cristalin a devenit descântec.

Ai făcut pod între negru şi alb,
Să pot s-alerg cu gândul calm şi dalb,
Depunând vamă şi plătind tribut,
Prezentul către un vast trecut.

Am făcut ieri poate şi  compromisuri
Şi am lăsat averile-n înscrisuri,
Întreţinând un foc de gânduri sure
Pentru acei ce vor să te înjure.

Azi strigă neputinţa din cuget şi trăire,
Dau fără să clipesc un strop de fericire,
Către cei trişti şi le ofer speranţă,
Atunci când vor s-ajungă pe culme-n a sa viaţă.

Ne declarăm iubirea-ntregii blogosfere
Şi ne dorim ca toţi să-ncerce să mai spere,
Într-o iubire pură ce naşte armonie,
Trăind intens viaţa căci mâine nu se ştie…