Posts tagged “rouă

Colţ de cer

Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Il simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo


COLŢ DE CER

Dragostea e sufletul însuşi. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo

frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă

înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sângerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc

îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată

te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa


Destinul

Destinul îmi sărută talpa,
Presară catifea pe deget,
Pictează colier pe palma,
Ce-ţi scrie dragoste în cuget.

Destinul îmi oferă hrană,
E pregătită din mult dor,
Îmi face din dorinţă cană,
În care patima are izvor.

Destinul în clepsidră scurge,
Clipele în care mi-ai şoptit,
Cum sângele prin vene curge,
Pompând destinul clocotit.

Destinul mistuie tristeţea,
Şi o transformă-n şevalet,
Apoi pictează tinereţea
Păzită straşnic de-un valet.


Sursa foto – http://www.pixdaus.com

Destinul ne incita la visare,
Din vis ne construieşte scară,
Pentru a urca plini de candoare,
Către iubirea ce azi ne înfioară.

Destinul calm ne suflă-n pânze,
Ca să plutim spre lumea nouă,
Tot el clădeşte pe verdele din frunze,
Speranţa prinsă-n bob de rouă.

Destinul ne înalţă casă mare,
Dintr-un asteroid plin de mister,
Aşterne dragostea-n sertare
Şi –n camere, doar la parter…

Destinul sădeşte în dubii flori,
Ce-ncoronează tâmpla maiestuos
Şi umple gândurile de fiori,
Scăldându-le în trupul tumultuous.

Destinul cade la-nvoială azi cu noi ,
Cei ce iubim nevinovat şi-n somn,
Destinul trimite astăzi ploi,
Să ne iubim, minunea mea de om!

Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acţiona. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acţionează.

Buddha


Miresme de iubire

adie alb feciorelnic de viaţă prin trup
roua-cerului încrustează graţios
pietre şlefuite pe inelul sufletului
metamorfozând rănile în ani lumină
regăsind clipele de tandreţe
tăinuite în cufăr de secol
alături de amăgirile presate
în ierbarul timpului scurs
dar invincibil la întrevederea
cu durerile prinse-n ac de gând
ce dezrădăcinează fiorii prezentului
înmiresmat de prezenţa ta
într-o iubire prognozată de astrologi
suprapunând hărţile vieţii noastre
pe acelaşi cerc zodiacal
populându-l cu planete de dor
care definesc naşterea sentimentelor
printr-un calcul exact pe harta Davison
locul unde NOI ne-am reinventat
înmiresmaţi de esenţele iubirii

„Iubesc marea ca pe sufletul meu. Adesea chiar cred că marea este cu adevărat sufletul meu: plante ascunse cresc în ea şi urcă la suprafaţă doar în clipa înfloririi, apoi veştejindu-se, se scufundă iar; la fel, din adîncurile inimii mele se ridică minunate mănunchiuri de imagini, şi ele înmiresmează, şi ele strălucesc, şi ele iar dispar.”

Heinrich Heine


Iubirea naşte legende

UPDATE – DORESC SĂ ÎMPĂRTĂŞESC BUCURIA ACESTUI DAR CU TOŢI MUSAFIRII MEI DRAGI.

mergem ţinându-ne de mână
către o lume creată de noi
unde picioarele se cufundă
în covorul verde odihnit sub roua
ce purifică dureri ştiute
doar de talpa firelor de iarbă
ce gustă cu nesaţ din izvorul
unei iubiri doar de noi trăită
ce a încolţit în suflet de speranţă
hrănită cu linişte şi dor
pe pat fraged de floare-domnească
ocrotită de atingerile sentimentelor
vaporoase şi transparente
spaţiul cosmic ne-a dăruit
acoperământ de stele ce veghează
visele ce se nasc sub autorizaţia
razelor domoale de lună optimistă
în paşi de dans pornim către o viaţă
unde fericirea îşi desface aripile,
bucuria pluteşte pe suflet de nor,
lacrimile devin mii de ani lumină
iar iubirea noastră scrie legende.


Saltimbancul

Sunt un saltimbanc excentric, amuzant,

Surâsul vi-l aduc instantaneu pe faţă,

Mâhnirea –mi invadează chipul în mod stresant,

Iar privitorii nu cunosc ce e la mine-n viaţă.

Lumina din priviri stârneşte admiraţii,

Iar masca străluceşte tainuind tristul chip,

Sunt ostenit şi nu vreau să fac declaraţii,

Toţi mă tratează astăzi ca pe-un stereotip.

Mă hazardez în tumbe prea des pe scena vieţii,

Orice obstacol vine sar peste el cântând,

Gust clipele frumoase sub roua dimineţii,

Iar noaptea dorm visând la ele surâzând.

Sunt plin de prochimene de care voi nu ştiţi,

Chiar dacă râd pe scenă din zi şi până-n noapte,

Durerea mea din suflet nu vreau să o trăiţi,

Sunt doar un saltimbanc ce creionează fapte.

Sunt saltimbancul singur ce nu are poveste,

De mă iubiţi voi spune asta în gura mare,

Iubirea de-o găsiţi , vă rog să-mi daţi de veste,

O tot aştept de mii de ani cu multă nerăbdare.

Am plâns constant în spate, nicicând aici pe scenă,

Şi am ascuns tristeţi, dureri, ca voi să nu simţiţi,

viaţa mea întreagă este doar o dilemă,

Pe care nimeni, nici voi n-o intuiţi.

Vreau să primesc cu drag o dulce mângâiere,

Vreau să iubesc şi să ofer iubire,

Vreau ca aceasta doar să fie adiere,

În suflet să-mi aducă bucăţi de fericire.


Colţ de cer

frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sîngerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
zbaterile-s domolite
într-un spaţiu anonim
dulce pierdere–n simţire
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa


Elixirul vieţii

miresme de suferinţă contemporană
adunată în eprubetă din sticlă de veac
la intersecţia Pământului cu bolta cerească
în care norul-pipetă toarnă ozon
declanşând reacţii definind elixirul vieţii
picătură de rouă se înclină peste firul de păr
grafiind în puncte şi linii şuviţe de viaţă
scufundată în aburi de orizont turmentat
de scurgerea aspră a firului de nisip
metaforfozat în cascade pe lobul urechii


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (I)

A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic.
Radia tot timpul, nimeni nu putea afirma despre ea altceva decât ” atunci când a fost împărţit optimismul Ioana a fost răsfăţată”.

Astăzi, locul optimismului a fost luat de lacrimile ce s-au încăpăţânat să-şi mute  matca în cei doi ochi ce spun acum povestea tristă a Ioanei care îşi are rădăcinile într-o zi de toamnă  ce putea fi uşor confundată cu una din zilele verilor călduroase…

Dimineaţă…freamătul maşinilor se simţea şi în aroma cafelei din faţa femeii ce-şi începea ziua cu precizia neamţului care-şi planifică secundele, orele, zilele şi viaţa până în cel mai profund detaliu.
Era o zi cu emoţii, dar apogeul urma a fi atins de rezultatul admiterii la facultate al fiicei sale, Diana. Din cauza asemănării izbitoare cu prinţesa Diana toată lumea îi spunea Lady Diana sau pe scurt Lady Di.
Era un pas important, se pregătise pentru această admitere în toţi anii de şcoală, dorea să reuşească în primul rând pentru mama sa, o femeie cu o situaţie financiară modestă, dar care şi-a susţinut fiica fără tăgadă .

La orele prânzului providenţa a făcut ca amândouă să se afle în aceeaşi zonă, pe trotuare paralele, la semafor.
Diana exploda de fericire, totul din ea trimitea semnale de bucurie către mama pe care o văzuse şi ardea de nerăbdare să o strângă în braţe şi să-i povestească despre reuşita sa.
Culoarea verde a semaforului i-a făcut cu ochiul şi în secunda următoare o luă la fugă către mama sa.

Nu a mai apucat să spună nimic…

(Va urma…)