Posts tagged “secundă

PA – 82 de cuvinte

Călin Hera – ne-a propus de la bun început PA-urile, proză arhiscurtă prin care trebuie să transmiţi ceea ce ai de spus în doar 82 de cuvinte.

Eu m-am contaminat de la Cristian Lisandru, omul pe care-l iubesc şi respect.

O secundă…

 

O văzuse lângă vitrina magazinului de bijuterii. Era acolo, strălucea, iar el o privi cu nesaţ, preţ de câteva secunde…
De atunci se ducea zilnic să o întâlnească, privea vitrina ore în şir sperând că o să apară.
Singura lui hrană tolerată era această aşteptare ce-i mistuia trupul.
A reapărut, după o săptămână, iar el era cel mai fericit om de pe pământ.
Traversa strada, se îndrepta către el, însă, în faţa lui, o aştepta altul de o săptămână şi… o secundă…

Bătaia…

 

A venit de la slujbă dornic să îşi verse adrenalina. Nu era o persoană violentă,  însă astăzi avea chef să ia pe cineva la palme şi dorea să aibă bineînţeles… audienţă. A ales-o pe EA, ca de fiecare dată. Ca să aibă audienţă a scos-o în faţa blocului.
Şi a început să o lovească fără milă…
O palmă, două, tot mai multe palme…
De la atâtea palme arăta mai bine, nici lui nu-i venea să creadă cât de frumoasă devenise mocheta, după atâta bătaie.

 


Pasiuni cu… frişcă…

 

O sorbea zilnic din priviri şi nu uita niciodată să-i spună :”Bună dimineaţa, misterioaso!”
Astăzi, ca niciodată, nu dorea decât să o atingă şi să scrie cu frişcă pe ea pentru a-i descoperi tainele.
Mătăsoasă, cu parfumul inconfundabil, îl îmbia, îl ademenea, îl înnebunea…
O simţea…era fierbinte, ca de fiecare dată îi plăcea s-o savureze, îi dădea senzaţii ce-i tulburau gândurile.
Conservator din fire, astăzi s-a lăsat abandonat în vâltoarea pasiunii, nici nu-şi dăduse seama când rămăsese în ceaşcă… doar zaţul…


Fără prejudecăţi

Adevărata savoare a vieţii se găseşte înlăuntrul nostru.

Osho

Te privesc şi nu mă mai satur,

Ochii tăi îmi spun continuu

„Te iubesc, nu vreau să pleci!”

Ţi-e teamă de ziua ce vine

Trăieşti secundă de secundă

Încorsetat de întrebări şi gânduri.

Îţi mângâi mâna şi o sărut,

E modul meu de a-ţi spune „Te iubesc!”

Privirea ta de copil

Îmi ţese rochie verde de gânduri

Gânduri pline de speranţă şi iubire.

Trena rochiei desenează traseul vieţii

Pe care am pornit mână-n mână,

Fără prejudecăţi, cu inima îmbătată de fericire

Convinşi fiind că vom reuşi

Să parcurgem fiecare treaptă a vieţii,

Cu aceeaşi bucurie ca în prima clipă

Când ne-am privit în ochi

Şi am ştiut că vom fi

O singură fiinţă, un singur zâmbet,

Un singur gând, o singură inimă,

Un pas către o singură viaţă.


O singură viaţă…

Te privesc şi nu mă mai satur,

Ochii tăi îmi spun continuu

„Te iubesc, nu vreau să pleci!”

Ţi-e teamă de ziua ce vine

Trăieşti secundă de secundă

Încorsetat de întrebări şi gânduri.

Îţi mângâi mâna şi o sărut,

E modul meu de a-ţi spune „Te iubesc!”

Privirea ta de copil

Îmi ţese rochie verde de gânduri

Gânduri pline de speranţă şi iubire.

Trena rochiei desenează traseul vieţii

Pe care am pornit mână-n mână,

Fără prejudecăţi, cu inima îmbătată de fericire

Convinşi fiind că vom reuşi

Să parcurgem fiecare treaptă a vieţii,

Cu aceeaşi bucurie ca în prima clipă

Când ne-am privit în ochi

Şi am ştiut că vom fi

O singură fiinţă, un singur zâmbet,

Un singur gând, o singură inimă,

Un pas către o singură viaţă.

Ceea ce am azi ieri era numai o speranţă.

Alexandru Gh. Radu


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(V)

– O singură femeie? Asta nu te poate face decât fericită. Majoritatea femeilor îşi doresc să fie iubirea unică a unui bărbat. Iar tu eşti norocoasă
– Mara, nu eu sunt marea şi unica iubire a soţului meu. Am ştiut acest lucru de când ne-am căsătorit. Eu îl iubesc nebuneşte, aş face orice pentru el. Este bun cu mine, mă respectă, dar nu mă iubeşte .  În sfârşit, mă iubeşte în felul lui.
– Cum v-aţi cunoscut?
– Părinţii noştri erau parteneri de afaceri şi au considerat că această căsătorie va aduce multe beneficii. L-am întâlnit prima dată la o petrecere. Mi-a plăcut din prima clipă. Era abătut. A băut mult în seara aceea. Discuţia noastră s-a terminat în dormitorul lui. Eram nespus de fericită. El a fost primul bărbat din viaţa mea. A doua zi am aşteptat să mă sune. Nu s-a întâmplat asta. Mi-am luat inima-n dinţi şi l-am sunat eu. Mi-a spus să îl iert pentru noaptea trecută şi şi-a cerut scuze fiindcă nu îşi mai amintea exact ceea ce se întâmplase în orele dinaintea zilei ce tocmai începea. Am început să tremur de durere. Cuvintele lui  mi-au pustiit sufletul, dar adevărul vibra în ele. Apoi, a spus că va lipsi un timp, că are nevoie de linişte şi trebuie să-şi pună ordine în viaţa profesională şi personală. Iar această perioadă, departe de toţi şi de toate, îl va ajuta să înţeleagă ce vrea de fapt cu adevărat.
I-am respectat decizia, dar gândul meu era numai la el. După o lună de la acel telefon, părinţii noştri nu au stat cu mâinile-n sân, au făcut tot posibilul să ne întâlnim. Revederea mi-a ridicat la fileu inevitabila întrebare „E bine să-l revăd?”
Ei bine, l-am revăzut. Era acelaşi bărbat frumos, cu aceleaşi mâini îngrijite, acelaşi timbru ce-ţi mângâie auzul, dar avea privirea tristă.
Stăteam unul în faţa celuilalt la o masă de la terasa restaurantului Ramada Encore Birmingham City Centre. Mâncam, vorbeam, iar el se hotărâ să rupă tăcerea povestindu-mi despre Aston University, Birmingham, unde studia.
Era încântat de tot ceea ce i se întâmplă  profesional.
Apoi, după câteva secunde de tăcere a continuat cu  întrebări la care căuta răspunsul, întrebări ce-i stăruiau în minte de luni bune.
Iubire sau obsesie? Care este diferenţa dintre ele? Am stat treaz nopţi la rând, am bântuit pe străzi, am fost victima propriei mele imaginaţii, a propriei mele inimi? Nu e fiecare barbat îndrăgostit un neprihănit şi fiecare femeie subjugată? Dragostea e ca aburul cafelei: aroma sa este incofundabilă . Acum o vezi,o simţi, acum dispare. Dragostea se evaporează. Obsesia este mai palpabilă, doare, ca un cui în pantof. Nu dispare într-o clipă. Obsesia are un gust nepretenţios. Ceva ce ştii de-o eternitate. Se stabileşte şi stă la ascunsă, la pândă, dar rămâne cu tine. O emoţie care ar trebui mototolită precum un obiect de unică folosinţă şi aruncată la gunoi, înlocuită cu gânduri mai cumpătate, mai puţin dureroase, mai candide.
L-am ascultat şi m-am pierdut printre cuvintele lui, în privirea bărbatului pe care l-am iubit din prima secundă.
Din acea zi am ştiut că el va fi soţul alături de care îmi voi petrece restul zilelor. Îl doream nespus în clipele acelea. Doream să-i simt mânile pe trupul meu care vibra la fiecare sunet, la fiecare privire. Era suficient să-mi mângâie fruntea cu un deget ca totul în mine să fie devastat de fiorii ce-mi mângâiau fiecare centimetru al epidermei ce s-ar fi lăsat sărutată de buzele bărbatului care-mi vorbea.

În zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decât marea şi vânturile, ne urmăreşte până la capătul lumii; şi oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim.

Jean Jacques Rousseau

(Va urma)


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (I)

A fost mereu o femeie frumoasă, cu ochii mari ce parcă luaseră în acea dimineaţă culoarea bobului de cafea proaspăt prăjit, cu buzele cărnoase pe care era suficient să le priveşti o dată ca să-ţi doreşti să muşti din ele ca dintr-un măr proaspăt cules sub rouă, părul negru, lung şi cârlionţat ce dansa la fiecare răsunet diafan al zâmbetului unic.
Radia tot timpul, nimeni nu putea afirma despre ea altceva decât ” atunci când a fost împărţit optimismul Ioana a fost răsfăţată”.

Astăzi, locul optimismului a fost luat de lacrimile ce s-au încăpăţânat să-şi mute  matca în cei doi ochi ce spun acum povestea tristă a Ioanei care îşi are rădăcinile într-o zi de toamnă  ce putea fi uşor confundată cu una din zilele verilor călduroase…

Dimineaţă…freamătul maşinilor se simţea şi în aroma cafelei din faţa femeii ce-şi începea ziua cu precizia neamţului care-şi planifică secundele, orele, zilele şi viaţa până în cel mai profund detaliu.
Era o zi cu emoţii, dar apogeul urma a fi atins de rezultatul admiterii la facultate al fiicei sale, Diana. Din cauza asemănării izbitoare cu prinţesa Diana toată lumea îi spunea Lady Diana sau pe scurt Lady Di.
Era un pas important, se pregătise pentru această admitere în toţi anii de şcoală, dorea să reuşească în primul rând pentru mama sa, o femeie cu o situaţie financiară modestă, dar care şi-a susţinut fiica fără tăgadă .

La orele prânzului providenţa a făcut ca amândouă să se afle în aceeaşi zonă, pe trotuare paralele, la semafor.
Diana exploda de fericire, totul din ea trimitea semnale de bucurie către mama pe care o văzuse şi ardea de nerăbdare să o strângă în braţe şi să-i povestească despre reuşita sa.
Culoarea verde a semaforului i-a făcut cu ochiul şi în secunda următoare o luă la fugă către mama sa.

Nu a mai apucat să spună nimic…

(Va urma…)