Să mă iubești
Să mă iubești la umbra verde a mării,
În casa țărmului lovită insistent de val,
Să-mi scrii cu gândul pe nisipul dat uitării,
Doar fraze-gesturi intrate-n agonal.
Să mă iubești barbar și subjugat de vicii,
Pe fulgii presărați de sarea mării calme,
Să transformăm perla și scoica în ospicii,
Să-mi ungi trupul cu dorul exalat de palme.
Să mă iubești când soarele îmi arde sânii
Cuprinși de frenezia atingerilor tale,
Să muști avid din albul învolburat al cărnii
Ce geme-năbușită sub mâna ta cea moale.
Geanina Lisandru
Ianuarie
O nouă săptămână dintr-un Ianuarie săgetat discret de razele soarelui care insistă să ne încălzească sufletele îndrăgostite…
Zilele acestei săptămâni să vă metamorfozeze visele în realitate!
Geanina Lisandru
Remember – Să mă iubești
Să mă iubești la umbra verde a mării,
În casa țărmului lovită insistent de val,
Să-mi scrii cu gândul pe nisipul dat uitării,
Doar fraze-gesturi intrate-n agonal.
Să mă iubești barbar și subjugat de vicii,
Pe fulgii presărați de sarea mării calme,
Să transformăm perla și scoica în ospicii,
Să-mi ungi trupul cu dorul exalat de palme.
Să mă iubești când soarele îmi arde sânii
Cuprinși de frenezia atingerilor tale,
Să muști avid din albul învolburat al cărnii
Ce geme-năbușită sub mâna ta cea moale.
Geanina Lisandru
Învaţă de la toate
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor – d. 20 iunie 1989)
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!
Cuplu – Ana Blandiana
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Ana Blandiana, pe numele ei adevărat Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timişoara)
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
Colţ de cer
Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Il simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.
Victor Hugo
Tu eşti
Tu eşti prezent şi viitor,
Tu eşti speranţă şi iubire,
Tu eşti tot ce înseamnă dor,
Tu eşti destin şi împlinire.
Tu eşti corabie pe mare,
Tu eşti catargul ce mă-ndrumă,
Tu eşti colacul de salvare,
Tu eşti un val cu multă spumă.
Tu eşti nisipul ce mă arde,
Tu eşti stânca ce mă păzeşte,
Tu eşti culoarea din smaralde,
Tu eşti scoica ce mă-nveleşte.
Tu eşti apus şi răsărit,
Tu eşti capăt de ţărm stingher,
Tu eşti tot ce eu mi-am dorit,
Tu eşti felia mea de cer.
Tu eşti şi marea din ocean,
Tu eşti iubirea mea sărată,
Tu eşti ce am şi ce nu am,
Tu eşti şi soarta nefardată.
Tu eşti furtună, dar şi soare,
Tu eşti tot ceea ce eu sunt,
Tu eşti în viaţa mea culoare,
Tu eşti tot ce e bun şi sfânt.
Tu eşti ozon şi mângâiere,
Tu eşti atingeri şi sărut,
Tu eşti tot ceea ce nu piere,
Tu eşti poftă, fior tăcut.
Tu eşti ploaie, dar şi furtună,
Tu eşti soarele după ceaţă,
Tu eşti iubirea mea nebună,
Tu eşti dorinţa mea de viaţă.
Escaladarea solo integral
mi-am asumat doza de risc
de a străbate traseul ființei tale
am pus în rucsacul sufletului
încrederea speranța
echipamentul confecționat
din pielea trupului meu
și am pornit la drum pe itinerarii
greu accesibile pentru femeia
dornică să combine deseori
viața de stâncă zăpadă sau gheață
am meditat îndelung la dificultățile
impuse de accesul la inima ta
găsirea cifrului acesteia
trăinicia clipelor de iubire
și adrenalina provocată de
escaladarea solo integral
m-am prins cu forța alpinistului
de pereții sufletului tău
joc cel mai incitant rol
pe scena verticală de balet
a trupului care-mi modelează
și controlează echilibrul
fie că este ploaie zăpadă ori soare
în interiorul existenței sale
Nopţi virgine
Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreşte până la suferinţă aspiraţia nocturnă a sufletului. De ne‑ar servi azurul de pat şi soarele de pernă, sfârşeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a‑şi îndestula nevoia de oboseală vastă.
Emil Cioran
pătrund în cercul tău de gânduri
îţi tatuez cu mângâieri
mulţimea punctelor din trup
trasez cu un sărut
circumferinţa spatelui curbat de pasiune
unesc razele din privirea inocentă
şi construiesc un diametru
prin centrul irisului verde
pe coarda sufletului tău
trasez săgeţi cu vârf de dor
de la genunchi spre talpa pură
segmente circulare scriu
cu degetul muiat în seva
extremităţilor comune
primesc cu porii larg deschişi
fiorii nopţilor virgine
Te iubesc aşa cum ştiu
Iubirea care se poate preschimba în ură a fost, de fapt, o ură care se ignoră ca atare. Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată. Iubirea este o pasiune, o flacără, purtând în ea, indiferent de este durabilă sau nu, ca şi propria noastră condiţie umană, şi moarte, şi viată.
George Meredith
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, total,
Să simţi iubirea mea etern cum te cuprinde,
Pe iarba ce s-a transformat în patul ideal,
Iar nopţile în file de poveste furibunde.
Sunt nopţi în care ne-afundăm plini de dorinţă,
Sunt nopţi în care fericirea ne-nvăluie profund,
Sunt nopţi în care patima îmi smulge din fiinţă,
Fiorul confident ce mă cuprinde blând.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, deplin,
Fără să-mi pese de reguli impuse şi absurde,
Sunt reguli ce s-au scris cu seva din pelin
Şi care astăzi vor cu insistenţă viaţa s-o inunde.
Atingerea devine capcană prinsă-n plete,
Pe care pui sărutul ce tainic ne-a cuprins,
Aroma să ne-mbie, frenetic să ne-mbete,
Cu roşul de pe buze , cu verdele din iris.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, desăvârşit,
Chiar şi atunci când sufletul îţi este trist,
Îţi capturez durerea ce ieri te-a ispitit
Şi o transform în soare ce-l prind în răsărit.
Ne strange-n braţe viaţa cu vânt, senin şi ploi,
Chiar dacă-i vară, iarnă şi toamnă de va fi,
Ne-aleargă timpul astăzi râzând pe amândoi,
Iar noi îi şoptim calm că îi curmăm o zi.
Te-am iubit şi te iubesc aşa cum ştiu, ireproşabil,
Chiar şi atunci când ninge-n trup tău cu lacrimi,
Chiar şi atunci când tu eşti trist şi vulnerabil
Şi te gândeşti că viaţa e nălucă, dar şi patimi.
Sunt patimi prinse-n suflet cu nod din gând albastru,
Un suflet ce ascunde iubirea noastră mare,
Iubire ce ne acoperă c-un sentiment măiastru
Şi ne trimite întristarea în neant către uitare.
Pe scena vieţii
Azi ai prins în orizont cerc încondeiat de gânduri,
Le-ai topit sub paşii minţii pe distanţe uimitoare,
Fasonând zale albastre presărate printre rânduri,
Înnodând în lanţ de floare pasiune şi candoare.
Circumstanţele ne sunt torturate de invidii,
Zâmbet prins în colţul gurii le subjugă în tăcere,
Le întemniţează-n calcar de uitare printre stridii,
Metamorfozându-le în perle sidefate-n coliere.
Bătălii şi lungi asedii înscriu toţi pe lista minţii,
Nu ne pasă, nu ne temem, ne iubim şi-i de ajuns,
Păşim demn pe drumul unde au păşit cândva şi prinţii,
Ce-au luptat pentru prinţese până soarele-a apus.
Mulţi s-au întrebat adesea dacă suntem şi-n real,
Noi le-am spus mereu prin scrieri că suntem şi ne iubim,
Că trăim frumos şi demn, cât se poate de normal,
Că tot ce azi ni se-ntâmplă ne-au fost scrise în destin.
Un scenariu scris în taină cu patimă şi noroc,
Cu decor unde actorii îşi spun replica de zor,
Gustă fericirea vieţii cu amar, dar şi cu foc,
Până se lasă cortina sub lumini de reflector.
Vom păşi spre altă lume, vom fi la fel de reali
Şi ne vom trăi povestea conturată de destin,
Ne vom scufunda în vise printre perle şi corali,
Regizând cu mare artă viaţa proprie în film.
Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşa, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.
Paolo Coelho
Nopţile
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)
Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat–o prea mult.
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.
Iubește…
Mă-ndrept către fereastră, ating, privesc şi sper
Că-i chipul tău pe-un nor ce-nalţă ochi spre cer,
Iar gândul meu pufos îţi mângâie privirea,
Cu-n deget cald şi blând redându-i strălucirea.
Pe genele-ţi de vată pictez Pasărea Phoenix,
În ochi de cer albastru torn dulcea sevă Onix,
Ating buzele-ţi moi cu roşu curcubeu,
În pletele-ţi întoarse îţi prind Soarele meu.
Stau nemişcat o clipă de teamă să nu pleci,
Apoi te prind de mână, un prag de nor să treci,
Îl modelezi cu fruntea, compresă rece-mi laşi,
Pe dorul ce-mi frământă sufletu-mi nărăvaş.
Îţi croşetez iubirea pe trup din fir de nor,
Te-mbrac şi aştern pe umăr dulce şi blând fior,
O geană tremurândă m-alintă ştrengăreşte,
Întreaga ta fiinţă zâmbeşte cald, iubeşte.
Iubeşte cu puterea talazului ce-şi sparge
Dorinţele spumoase l-atingerea de mal,
Iubeşte ca meduza blândeţea unui val,
Iubeşte aşa cum nimeni nu ştie să iubească,
Cu patimă arzândă, dorinţă nebunească.
A iubi înseamnă a înceta să trăiești pentru tine, a face ca toate sentimentele omenești, teama, speranța, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură ființă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simțirii, a-ți închina viața unei ființe în asa fel încât să nu trăiești și să nu gândești decât pentru a o face fericită; a turna măreție în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferință și suferința în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicțiile.
Spune-mi ce vezi…
UPDATE – ORA 11 00 – ACUM, LA RADIO SILVER, GEANINA SI CRISTIAN
UPDATE RADIOFONIC – RADIO SILVER – duminică, 18 aprilie 2010, orele 20.00 – DESCOPERIŢI IUBIREA alături de Geanina şi Cristian Lisandru! O emisiune realizată de doi romantici incurabili şi adresată… romanticilor… Puteţi trimite dedicaţii şi mesaje pe adresa geaninalisandru@yahoo.com (id messenger geaninalisandru).
E multă linişte în suflet…
Uite, îl deschid pentru tine,
Spune-mi ce vezi…
Văd marea care îmi spune ,
Că sufletul tău are imensitatea ei..
Văd soarele, ce străluceşte în interiorul lui,
Ating , iar mâna simte căldura sufletului ,
Ce mi-o oferi cu generozitate.
Văd orizontul pe care-l ating cu degetul arătător
Şi-l pompez în vene ,
Pentru a-ţi transforma sângele,
În albastru de prinţesă.
Văd câmpia pe care ţi-o picur în ochi,
Transformându-i în fascinante smaralde,
De un verde intens şi strălucitor,
Pe care ar fi invidioşi
Şi cei mai celebri pictori ai Universului..
Văd macii din lanul de grâu
Şi fac un transplant de roşu,
Pentru ca inima mea ,
Să fie veşnic îndrăgostită de tine,
Iar lanul de grâu ţi-l aşez pe frunte,
Pentru a te transforma,
În cea mai diafană Cosânzeană..
Văd dealul pe care-l urc ,
Pentru a extrage din boabele strugurilor,
Sentimentul intens de alcoolemie al fericirii.
Văd muntele ce mă îndeamnă să urc,
Pentru a culege ,
Cea mai preţioasă floare a sufletului,
IUBIREA.
Văd toate acestea, pentru că zilnic
Te descopăr aceeaşi,
Şi totuşi… alta…
Dar nu se lasă dezvăluit în totalitate,
Dând iubirii misterul primei nopţi
În care te-am descoperit,
Minune de femeie!
Acolo unde străluceşte privirea, e de prisos diamantul.
Jocul
Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Octavian Paler
(n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, actualmente în judeţul Braşov — d. 7 mai 2007, Bucureşti)
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.
Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)
UPDATE – APEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.
Alex o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…
Frazele – oricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.
(Va urma)
Am desenat
UPDATE – ora 17 45 – DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ! – “Jurnalistul timişorean Mile Cărpenişan, în vârstă de 34 de ani, a murit, luni, la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Timişoara, unde era internat de săptămâna trecută, fiind în comă” – SURSA MEDIAFAX
UPDATE – CONSTANȚA OPRINA ARE NEVOIE DE AJUTORUL NOSTRU!
AM CITIT AICI DESPRE CAZUL EI ȘI AM FOST IMPRESIONATĂ NU NUMAI DE SITUAȚIA ÎN CARE SE AFLĂ CI ȘI DE MODUL ÎN CARE CINEVA ÎI SCRIE DUREREA.
Iubito, mi-ai spus că adori muntele,
Ieri , când dormeai, l-am desenat pe obrajii tăi,
Care s-au înroşit şi au căpătat prospeţime
De la zăpada de pe înălţimile lui.
Iubito, mi-ai spus că adori marea înspumată,
Astăzi, când dormeai, am desenat-o pe trupul tău,
Apoi, l-am învelit cu un cearceaf de spumă,
Ce-ţi mângâia duios trupul catifelat.
Iubito, mi-ai spus că adori cerul înstelat,
Azi-noapte, când dormeai,
Ţi-am desenat pe tălpi Planeta Venus
Şi te-am transformat în Luceafăr.
Iubito, mi-ai spus că adori răsăritul,
Dimineaţă, înainte ca ochii tăi să zâmbească,
Ţi-am desenat în ei Soarele, ca tu să străluceşti
În fiecare dimineaţă a vieţii noastre.
Iubito, mi-ai spus că adori apusul,
În seara aceasta, am desenat în interiorul tău dragostea,
Ca să fiu sigur că ea nu va apune niciodată.
Iubito, mi-ai spus de mii de ori că mă iubeşti,
Am să desenez toată viaţa pe sufletul tău, iubire,
Atunci când dormi sau îmi zâmbeşti ,
Aprobând măiestria mea de artist visător.
Desenul nu este un exerciţiu al unei dexterităţi deosebite, ci mai presus de toate un mijloc de a exprima stări de spirit şi sentimente intime.
Naufragiaţi în iubire
Azi am turnat în sticlă tot verdele speranţei,
Am pus-o apoi la soare, în zilele de vis ale vacanţei,
Nu vreau decât să prindă noi aripi fericirii
Când tu pătruns de arşiţa iubirii
Vei naufragia confuz pe mişcătoarele nisipuri
Din sufletul ce a plătit deja multe tributuri.
Ai luat un fir sensibil de nisip
Pentru a măsura cu orice chip
Pulsul alert al inimii de gheaţă
Ce-a transformat castelu-n fortăreţă,
Pe care-ai activat-o cu-n sărut
Al cărei cifru nu poate fi ştiut
De nici un alt naufragiat pe mare
Ce caută în Raiul sufletului alinare.
Dincolo de această fortăreaţă
Ai pus imensitatea iubirii ce astăzi te răsfaţă,
Şi furia iubirii va prinde acum viaţă.
Stăpân tu eşti acum, peste imensitate
Si nimeni altul n-ar avea-ndrăzneala să bată la cetate.
Mătase de agat ai presărat pe suflet
Ca dragostea nebună să-mi înflorescă-n pântec,
L-ai învelit divin în stea de mare
Ca el să strălucească într-un adânc ce doare,
Tot din adânc ai luat şi spuma mării
Şi ai cristalizat în acvarin albastrul sării,
Ai alungat cu el nelinişti şi dureri
Făcând culoar iubirii pân’ la cer.
Jocul cu ploaia
Întotdeauna am avut o legătură specială cu ploaia. Ador ploile de vară când stropii mă îmbracă în rochie de spumă pe care o ţes atunci când se preling din păru-mi lung şi mătăsos povestindu-mi despre drumul sinuos până la tine, înmiresmat de florile de măr în care şi-au încropit locuinţă florile de cuc.
Conversaţia cu ploaia îmi creează trăiri din cele mai diverse. Mă plimb prin ploaie desculţă şi dansez pe ritmurile impuse de paşii ei.
Dansăm şi dansul acesta ne transformă
Într-o fiinţă unică ce dă iubirii noimă…
Dansăm cu ploaia, trupul ne-nfierbântă
Şi mă săruţi prelung ca să-ţi ajungă
Până la următoarea ploaie sfântă
Pe care porii noştri acum visând o cântă…
Ascult cântecul ploii şi sufletul meu vibrează la fiecare dezlănţuire bruscă a tunetelor ce-nfloresc pe pârtie de cer. Ploaia interferează cu vântul şi tatuează pe trup ţinte sigure ce aşteaptă focurile intense trase de săgeţile inimii tale.
Am să-i spun ploii dacă vrei,
Să mă anunţe prin email,
De unde vine şi cât stă,
Caci vreau să-i dau o replică.
Să-i spun să îşi sădească o casă mare
Cu o-ncăpere , sala de-aşteptare
Fiindcă are căutare
De mulţi nebuni cu suflet mare…
Simt sub tălpi o reală desfătare. Degetele modelează pământul şi-l taie în mii de felii pentru prelucrarea finală la roata gleznei imprimând cu piciorul mişcări circulare rapide. Vase de gânduri frământate şi modelate în sentimente aşteaptă zilele însorite pentru uscarea şi arderea influenţelor nefaste în cuptor de suflet, iar sângele pictează ornamente de dor smălţuindu-le cu viaţă perpetuuă…
Colţ de cer
frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sîngerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
zbaterile-s domolite
într-un spaţiu anonim
dulce pierdere–n simţire
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa
Cântecul mării
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.