Posts tagged “stanca

Învaţă de la toate

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor – d. 20 iunie 1989)

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!


Tu eşti

Tu eşti prezent şi viitor,
Tu eşti speranţă şi iubire,
Tu eşti tot ce înseamnă dor,
Tu eşti destin şi împlinire.

Tu eşti corabie pe mare,
Tu eşti catargul ce mă-ndrumă,
Tu eşti colacul de salvare,
Tu eşti un val cu multă spumă.

Tu eşti nisipul ce mă arde,
Tu eşti stânca ce mă păzeşte,
Tu eşti culoarea din smaralde,
Tu eşti scoica ce mă-nveleşte.

Tu eşti apus şi răsărit,
Tu eşti capăt de ţărm stingher,
Tu eşti tot ce eu mi-am dorit,
Tu eşti felia mea de cer.

Tu eşti şi marea din ocean,
Tu eşti iubirea mea sărată,
Tu eşti ce am şi ce nu am,
Tu eşti şi soarta nefardată.

Tu eşti furtună, dar şi soare,
Tu eşti tot ceea ce eu sunt,
Tu eşti în viaţa mea culoare,
Tu eşti tot ce e bun şi sfânt.

Tu eşti ozon şi mângâiere,
Tu eşti atingeri şi sărut,
Tu eşti tot ceea ce nu piere,
Tu eşti poftă, fior tăcut.

Tu eşti ploaie, dar şi furtună,
Tu eşti soarele după ceaţă,
Tu eşti iubirea mea nebună,
Tu eşti dorinţa mea de viaţă.


Escaladarea solo integral

mi-am asumat doza de risc
de a străbate traseul ființei tale
am pus în rucsacul sufletului
încrederea speranța
echipamentul confecționat
din pielea trupului meu
și am pornit la drum pe itinerarii
greu accesibile pentru femeia
dornică să combine deseori
viața de stâncă zăpadă sau gheață

am meditat îndelung la dificultățile
impuse de accesul la inima ta
găsirea cifrului acesteia
trăinicia clipelor de iubire
și adrenalina provocată de
escaladarea solo integral

m-am prins cu forța alpinistului
de pereții sufletului tău

joc cel mai incitant rol

pe scena verticală de balet

a trupului care-mi modelează

și controlează echilibrul

fie că este ploaie zăpadă ori soare

în interiorul existenței sale


Am iubit…

UPDATE – Două apariţii literare ce vin să împrospăteze librăriile şi gândurile cititorilor de versuri şi proză…

Călin Hera, Îmi pun singur miere în ceai, versuri, Editura Vinea

şi

Paul-Gabriel Sandu, Cartea Iuliei, Editura Lumen.

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Nicolae Labiş

(n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie


Vârsta de aur a dragostei

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Nichita Stănescu
(n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983)

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.


Cântecul mării

Gânduri creionate din spumă şi sare,
Rânduri scrise pe ţărm şi pe mare,
Cântec aruncat în larg de sirene,
Despre iubiri prinse-n anemome perene.
Valuri dansând pe ringuri de stâncă,
Vârtej ce te prinde în braţe de apă adâncă,
Nisip ce-ţi sărută talpa brodată cu perle
Desprinse din scoici şi din stele.
Orizont alintând umeri gingaşi de val,
Curcubeu croşetând pentru spatele mării un şal,
Soare ce-mbracă în raze de foc trup de plajă,
Pe care sunt scrise poveşti aurite cu vrajă.