Posts tagged “tacere

Când s-a împărţit tăcerea, catalogul mustea de absenţe

Cuvântul deţine supremaţia, reprezintă întâia forţă a lumii şi este secondat, fără egal, de tăcere. Putem considera tăcerea ca fiind cea de-a doua putere a lumii. Dacă o apreciem la justa valoare şi devine regula nobilă  a  existenţei , tăcerea ne conduce, în mod cert, către izbândă. 

Sunt un om al faptelor, iubesc cuvântul atunci când el construieşte şi nu devine acul din seringă. GRATUIT. Tăcerea mea, recunosc, fără a mă ascunde după deget, te ucide. O prefer în locul a mii de vorbe nepotrivite. Nu îmi place să mă aud turuind peste normă, fără noimă. Te ucide doar dacă nu mă cunoşti îndeajuns. Atunci începi să mă judeci. Din acel moment. Fără să mai ţii cont de ceva. Prietenie, fapte, educaţie. Nu-ţi permiţi să aştepţi. Vine sfârşitul lumii şi nu doreşti ca atunci când se trage linie, în faţa vieţii, să ai vreo datorie la mine. 

Ne pripim în acţiuni şi apoi regretăm. Când s-a împărţit tăcerea, catalogul mustea de absenţe. Are şi tăcerea profunzimea ei. Tăcerea plămădeşte lucruri măreţe. Trebuie  doar să-i apreciem măsura. Cât, unde şi cum să o întrebuinţăm. Înţelepciune şi răbdare trebuie să administrăm, în doze suportabile, pentru ca tăcerea să nu mai fie considerată nefastă.

Tăcerea este o virtute. Dacă reuşeşti să pui frână limbii, la timp, te poţi considera homo sapiens.

Tac. Mă retrag în tăcerile mele ucigătoare pentru unii, apreciate de alţii, benefice şi pentru unii, şi pentru alţii, dar mai ales pentru mine.

Geanina Lisandru

citate tacere


Când s-a împărţit tăcerea, catalogul mustea de absenţe

Dacă o apreciem la justa valoare şi devine regula nobilă a existenţei , tăcerea ne conduce, în mod cert, către izbândă. O prefer în locul a mii de vorbe nepotrivite.

Când s-a împărţit tăcerea, catalogul mustea de absenţe. Are şi tăcerea profunzimea ei. Tăcerea plămădeşte lucruri măreţe. Trebuie doar să-i apreciem măsura. Cât, unde şi cum să o întrebuinţăm. Înţelepciune şi răbdare trebuie să administrăm, în doze suportabile, pentru ca tăcerea să nu mai fie considerată nefastă.

Geanina Lisandru

citate geanina lisandru tacere


Pe scena vieţii

Azi ai prins în orizont cerc încondeiat de gânduri,
Le-ai topit sub paşii minţii pe distanţe uimitoare,
Fasonând zale albastre presărate printre rânduri,
Înnodând în lanţ de floare,  pasiune şi candoare.

Circumstanţele ne sunt torturate de invidii,
Zâmbet prins în colţul gurii le subjugă în tăcere,
Le întemniţează-n calcar de uitare printre stridii,
Metamorfozându-le în perle sidefate-n coliere.

Bătălii şi lungi asedii înscriu toţi pe lista minţii,
Nu ne pasă, nu ne temem, ne iubim şi-i de ajuns,
Păşim demn pe drumul unde au păşit cândva şi prinţii,
Ce-au luptat pentru prinţese până soarele-a apus.

Am urcat pe scena vieţii fără teamă, fără mască,
Dăruind fără reţineri tot ce am trăit intens,
Sentimentele descrise fac azi din povestea noastră,
Ceva unic pentru suflet dând iubirii un nou sens.

Mulţi s-au întrebat adesea dacă suntem şi-n real,
Noi le-am spus mereu prin scrieri că suntem şi ne iubim,
Că trăim frumos şi demn, cât se poate de normal,
Că toate ce azi se întâmplă ne-au fost scrise în destin.

Un scenariu scris în taină cu patimă şi noroc,
Cu decor unde actorii îşi spun replica de zor,
Gustă fericirea vieţii cu amar, dar şi cu foc,
Până se lasă cortina sub lumini de reflector.

Vom păşi spre altă lume, vom fi la fel de reali
Şi ne vom trăi povestea conturată de destin,
Ne vom scufunda în vise printre perle şi corali,
Regizând cu mare artă viaţa proprie în film.

Geanina Lisandru

Totul până la virgulă

Un om trebuie să fie destul de mare să-şi recunoască greşelile, suficient de deştept ca să înveţe din ele şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte.

Folclor

Cristian Lisandru – Definitiva împăcare


GUSTUL INCONFUNDABIL AL PLĂCERILOR COTIDIENE… – Cristian Lisandru

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Cristian Lisandru(n.18 iulie 1968 – Bucureşti)

Îmi place să rămân încleştat în braţele tale,
Ca şi cum aş şti
Că în minutele următoare
Mi te va răpi cineva pentru totdeauna…
Îmi place să te sărut ca şi cum aş şti
Că arsura buzelor tale
Va deveni simplă aducere-aminte
Care mă va chinui la nesfârşit…
Îmi place să fac dragoste cu tine
Conştient că dansul erotic furibund
Ai cărui paşi îi cunoaştem pe dinafară
Nu trebuie să se termine niciodată…
Muzicalitatea şoaptelor tale
Mă îndeamnă să pun dragostea pe partitură,
Într-o cheie încă neinventată
De marii compozitori ai lumii…
Îmi place să-ţi privesc ochii verzi
În momentele când strălucesc de emoţie
Şi-şi cer dreptul de a fi mângâiaţi de genele mele…
Îmi place…
Această incomensurabilă plăcere cotidiană
Şerpuieşte prin venele mele
Cu viteză uimitoare
Iar inima pompează sentimente
Şi ajunge tobă mare a unei orchestre retrasă
În trupul meu…
Îţi cânt iubirea ca şi cum aş şti
Că-mi va dispărea vocea subit,
După ce mă prăbuşesc iremediabil
Peste sufletul tău
Şi sfâşii tăcerea cu strigăt de bine…


Te invit să bem iubirea de Cristian Lisandru

Când femeile ne iubesc ne iartă orice, chiar şi crimele; când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici măcar virtuţile.

Honoré de Balzac

Dacă e vineri- e poezie pe pâine – (Cristian Lisandru n.18 iulie 1968, Bucureşti)

Hai să ne luptăm cu toate, să jucăm în doi o sârbă,
Să uităm că ne e jale, să uităm să ne e scârbă
Şi să facem un chef mare tropotind a bucurie
Chiar dacă nu scrie viaţa cum am vrea noi doi să scrie.
Hai să râdem ca nebunii de cămăşile de forţă,
O iubire permanentă să o transformăm în torţă,
Ne atacă prin scenarii pseudo-regizori trişti,
Însă tot mai stăm de pază ca soldaţii optimişti.
Hai să dăm cu var pe inimi, dulce cauterizare,
E dorinţa de mai bine tot mai tare şi mai tare
Şi sfidăm cu râs sălbatec pronosticuri dureroase
Chiar şi-atunci când răutatea unora mai sapă-n oase.
Hai să mai desfacem sticle, să pocnească dopuri multe,
Cine vrea să ştie dorul poate să ne mai asculte,
Declarăm petreceri pline de o dulce mahmureală,
Sunt chefliul vieţii tale, eşti iubirea mea totală

Şi te beau, te sorb, te gust, te înghit cu frenezie,
Nici nu îţi imaginezi cât de bine-mi faci tu mie.
Hai să ne rotim prin lume, paparudele şomere
Care cheamă ploi de apă şi primesc doar ploi de fiere,
Mă apasă răsuflarea, mă apasă amănuntul,
Tu rămâi constant tăcere, eu redefinesc cuvântul.
Te iubesc cu-nfrigurarea îngheţatului deplin
Şi m-aş transforma în cană dacă te-ai schimba în vin,
Ca să curgi în mine veşnic, gâlgâind miraculos
Şi-aş întoarce lumea-ntreagă, sub privirea ta, pe dos…
Hai să-aducem lăutarii spre cântare furibundă,
Chiar dacă ne doare timpul şi tristeţea ne inundă,
O să-i răsplătim c-un credit de la Banca Mondială
Nu mai e nicio problemă, nu mai e nicio scofală,
Hai să plângem de iubire, pat să facem din suspine
Şi o stradă cu vin roşu de la mine pân’ la tine,
Să ne curgă drept în suflet seva ultimelor vii
Şi să te iubesc o viaţă, până-n cea din urmă zi…


Ploaie de vară

Eu nu mai am nevoie nici de hrană, nici de lapte. Vânturile sunt coliba mea, focul mi s-a stins. Nu mă tem de nimic. Eu am un suflet supus şi liber. De ani şi ani de zile îl exersez şi-l învăţ să se joace cu mine. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!

Buddha

Pocneşte, trăsneşte,
suflet răcoreşte,
o ploaie de vară,
aromă de seară,
aşteptăm curcubeu,
să croiască mereu
rochii de spumă,
din ploaia nebună.


Odihna mi-e grea,
nu-i viaţă în ea,
pieri dimineaţă
pe-un câmp cu verdeaţă,
culege-o cu drag,
adu-mi-o în prag,
ia-mă de mână,
pe ploi şi furtună,
mângâie-mi faţa,
la cinci dimineaţa,
o mână cu munte
aşază-mi pe frunte,
să-mi treacă durerea
şi-n zâmbet tăcerea.



Strigăt exilat

Da, sunt recunoscător că exist şi disperat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmaresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decat daruri vremelnice.

Octavian Paler

eliberăm sufletul
de larma interioară
în așteaptarea mântuirii

are acest drept
după luni de tortură

picătura de liniște
se prelinge
după ore interminabile
de supliciu

nu am exilat șoaptele
doar strigătul
îl împrumut uneori
pentru a-i oferi sufletului
momentul de respiro

arta tăcerii
este calea certă
spre marea victorie
a sufletului

tac
ascult
privesc
inventez

melodia tăcerii
o pun pe portativ
de strigăt
îl transform în note
pentru a da aripi gândirii
şi viață șoaptei

tonalitatea îmi răscolește
sentimentele
sufletul devine nobil
prin topirea strigătului


Pe scena vieţii

Azi ai prins în orizont cerc încondeiat de gânduri,
Le-ai topit sub paşii minţii pe distanţe uimitoare,
Fasonând zale albastre presărate printre rânduri,
Înnodând în lanţ de floare pasiune şi candoare.

Circumstanţele ne sunt torturate de invidii,
Zâmbet prins în colţul gurii le subjugă în tăcere,
Le întemniţează-n calcar de uitare printre stridii,
Metamorfozându-le în perle sidefate-n coliere.

Bătălii şi lungi asedii înscriu toţi pe lista minţii,
Nu ne pasă, nu ne temem, ne iubim şi-i de ajuns,
Păşim demn pe drumul unde au păşit cândva şi prinţii,
Ce-au luptat pentru prinţese până soarele-a apus.

Am urcat pe scena vieţii fără teamă, fără mască,
Dăruind fără reţineri tot ce am trăit intens,
Sentimentele descrise fac azi din povestea noastră,
Ceva unic pentru suflet dând iubirii un nou sens.

Mulţi s-au întrebat adesea dacă suntem şi-n real,
Noi le-am spus mereu prin scrieri că suntem şi ne iubim,
Că trăim frumos şi demn, cât se poate de normal,
Că tot ce azi ni se-ntâmplă ne-au fost scrise în destin.

Un scenariu scris în taină cu patimă şi noroc,
Cu decor unde actorii îşi spun replica de zor,
Gustă fericirea vieţii cu amar, dar şi cu foc,
Până se lasă cortina sub lumini de reflector.

Vom păşi spre altă lume, vom fi la fel de reali
Şi ne vom trăi povestea conturată de destin,
Ne vom scufunda în vise printre perle şi corali,
Regizând cu mare artă viaţa proprie în film.

Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, pni, luni şi ani fără simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşa, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.

Paolo Coelho


Arta tăcerii

simțim nevoia de a elibera sufletul de strigătul interior
un strigăt ce așteaptă civilizat mântuirea
are acest drept după luni de tortură
picătura de liniște se prelinge
după orele interminabile de supliciu
nu am exilat șoaptele doar strigătul
pe care îl împrumut uneori
pentru a-i oferi sufletului momentul de respiro
arta tăcerii este calea certă
spre marea victorie a sufletului
ascult și tac privesc și tac învăț să tac și tac
inventez melodia tăcerii și o pun pe portativ de strigăt
îl transform în note pentru a da aripi gândirii
și viață șoaptei de diamant
tonalitatea îmi răscolește sentimentele
iar sufletul devine nobil
prin topirea strigătului obosit de tăcere

Tăcerea este spațiul în care omul se trezește.

OSHO



Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(II)

UPDATEAPEL UMANITAR– vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.

Alex  o asculta, îi sorbea cuvintele atunci când povestea despre Paul, despre clipele pline de viață pe care aceștia le prindeau în buchetul fericirii.
Totul era pregătit în cel mai mic amănunt, trebuia să fie cea mai frumoasă, era prima întâlnire cu părinții celui pe care îl iubea nebunește, pentru care ar fi făcut orice numai să-l știe împlinit.
A venit ora cea mare, ora mult așteptată, orologiul vestea momentul doritei întâlniri.
Mara aștepta. Secundele îi torturau ființa, se uita la ceas clipă de clipă. Trecuse și sfertul academic. Paul nu apărea. În cele din urmă Mara luă telefonul și apelă numărul celui fără de care viața ei nu avea sens, așa simțea. Fără Paul totul încremenea, nimic nu evolua, nu mai avea viață. L-a sunat insistent, dar fără a primi semnalul pe care îl aștepta. Nu înțelegea. Cu obrajii aprinși, cu durere ca de pumnal înfipt în trup fragil de adolescentă plină de speranțe, s-a îndreptat către camera ei, s-a așezat pe patul ce-i găzduia de fiecare dată fericirea, neliniștile și bucuriile , iar pădurea de întrebări i-a acoperit existența. Dorea să se afunde cât mai adânc în pădure pentru a-și striga durerea acelor momente.
A adormit îmbrăcată, cu speranțele prăbușite în floarea prinsă-n partea stângă a rochiei sufletului.
Dimineață, soarele îi mângâia gândurile fixate-n neliniștea serii ce tocmai se scursese. A deschis ochii în care marea își învolburase talazurile înalte de mii de metri, așa păreau în această dimineață când ceasul suna insistent și anunța începutul unei zile în care speranța se ascundea în spatele gândurilor ce-și căutau insistent locul în cufărul tihnei.
Era duminică. Aștepta întotdeauna această zi a săptămânii cu aceeași bucurie ce-i înflorea în priviri.
Această zi de duminică era diferită, nu mai avea strălucirea celorlalte, de data aceasta emoțiile așteptării îi făceau inima cenușie. Nicio veste de la Paul.
Era 18 iulie. Își aminti brusc că această zi era subliniată în calendarul lui. Era ziua când el părăsea micuțul oraș de provincie pentru o bursă în Anglia. Zadarnice toate încercările de a-l contacta.
S-a ridicat din pat amețită de toată nebunia gândurilor ce o stăpâneau. Pentru prima dată refuza o discuție cu fratele său, Alex, cel puțin pentru moment. Acesta îi respectă tăcerea…

Frazeleoricât de frumoase și pline de înțeles ar fi ele – au efect numai asupra celor nepăsători și nu totdeauna îi pot mulțumi pe cei fericiți ori nenorociți; iată de ce forma cea mai desăvârșită pe care o imbracă de cele mai multe ori fericirea ori nenorocirea este tăcerea.

Anton Pavlovici Cehov


(Va urma)