Posts tagged “trecut

Trecutul nu pune întrebări

adună-mi gândurile
agaţă-le în podul sufletului
şterge-le de praf
cu mâna timpului
ne vom hrăni cu ele
în iarna primei hibernări

gustul amintirilor
va spori foamea curiozităţii
care stă la pândă
să sfâşie intimitatea
zilelor pălmuite de singurătate

trecutul nu pune întrebări
stârneşte doar revolta
neîmplinirilor din noi

Geanina Lisandru

geanina lisandru trecut


Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre prezent

Nu am trăit și nu o să trăiesc niciodată printre amintiri. Le-am aşezat în albumul vieţii, fără resentimente, cu aceeaşi bucurie pe care am avut-o atunci când ele s-au infiripat în acel prezent metamorfozat în trecut. Voia destinului aceasta este, iar împotrivirile devin nonsens.

Nu-mi reneg trecutul, nu regret aşezarea evenimentelor, nu-mi doresc altul, aşa cum se întâmplă şi cu prezentul. Este al meu, îl trăiesc purtând tăria vântului pe umeri, uneori adie, alteori devine uragan, se transformă într-o dezlănţuire impetuoasă de pasiuni. Da, pasiunea pătrunde în fiecare fibră a prezentului, pasiunea polarizează, devorează, stăpâneşte prezentul devenit trecut, viitorul convertit în prezent.

Prezentul ne împlântă, în trup şi minte, rădăcinile fragile ale viselor şi dorinţelor către care pornim, debordând de energie, pregătiţi să construim ceva viabil.

Acesta este prezentul meu pentru şi prin care trăiesc fără cenzura  perimată a ideilor preconcepute.

Declar pace trecutului, trăiesc cu patimă prezentul, sfidez posteritatea, atrag bucuria de a trăi veşnic acolo unde sufletul meu îşi întinde aripile.

Geanina Lisandru


Pasărea Phoenix

chiar dumnezeu ne săgetează cu iubire –

Cristian Lisandru


Departe sunt de tine…

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești – d. 15 iunie 1889, București)

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţa-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătran şi singur, vei fi murit de mult!

Cristian Lisandru – Smooth jazz, un saxofon şi o femeie în rochie verde – ultima parte


Trecutul nu pune întrebări

Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.

Nichita Stănescu


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(IX)

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Vasile Pârvan

Fuga Marei lăsă în urmă durere din care se revărsau întrebări ce-şi căutau răspunsuri în mintea Dianei.
Ce să pricepi dintr-o astfel de reacţie? Neavând toate piesele din puzzle începi să croşetezi tot felul de scenarii, aşa procedăm toţi în loc să discutăm şi să lămurim neînţelegerile. Preferăm să ne retragem într-un colţ şi să ne irosim timpul cu ipoteze false. Viaţa nu ne poate oferi numai bucurii, ne oferă meniul întreg asezonat cu lacrimi, durere, fericire, iubire, toate acestea învelite în necunoscut. Dacă reuşim să spargem învelişul care întunecă necunoscutul vom gusta din meniul la care visăm şi sperăm.
Prefera să meargă pe marginea şoselei în întunericul ce-i îmbrăca umerii cu povara trecutului. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Prefera singurătatea. Mersul prin liniştea nopţii făcea bine sufletului, o ajuta să înţeleagă situaţia prin care destinul îi dădea întâlnire iar. Îi veneau în minte cuvintele lui Miller despre om şi soarta sa, Fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde s-ar duce.
Ar fi vrut să plângă, astfel reuşea să se elibereze mai uşor de durerea ce-i apăsa întreaga fiinţă. Nu reuşea. Robinetul prin care lacrimile curgeau altădată în şuvoi greu de stăpânit părea astăzi ruginit, înţepenit şi se încăpăţâna să-i aducă purificarea de care avea nevoie în aceste clipe.
Privea în gol, mergea fără să-şi controleze paşii, în aceste clipe gândurile au devenit felinare ce încercau să-i lumineze drumul, un drum ce părea fără sfârşit, plin de hârtoape, tern.
După lungi incursiuni prin propriul eu, Mara a ajuns acasă. Acasă era locul unde se simţea cel mai bine, un acasă modest, dar primitor. Îi umplea întreaga făptură de bine, o stare de bine pe care nu reuşise să o simtă niciunde, oricât de prietenos a fost tratată.
Simţea că doar o baie va reuşi să-i limpezească stările abracadabrante şi, fără să stea pe gânduri ţâşni către cada în care miresmele pline de voluptate ale moscului îşi puneau amprenta pe trupul istovit al Marei.
Aici se simţea precum nou născutul la sânul mamei, aici ştia că nimeni şi nimic nu-i va tulbura tăcerea.
După minutele pline de magie, pe care această încăpere i le oferea de fiecare dată, îşi puse prosopul roz, întotdeauna roz, îşi strânse părul şi se aşeză pe pat.
Încerca să se convingă, spunându-şi ca pentru sine, că nimic din trecut sau viitor nu contează atât de mult, nu o poate marca atât de mult în comparaţie cu ceea ce trăia acum, în prezent. Principiul ei de viaţă, foarte sănătos de altfel, era să nu îşi facă griji pentru viitorul care nu sosise încă, ci să trăiască prezentul în cel mai frumos mod posibil. Cu toate acestea simţea că soarta îi râde batjocoritor în faţă. Îşi dorea din răsputeri să fie înţeleaptă, nu cerea acestor momente o şansă, dorea din tot sufletul să facă alegerea cea mai bună. Învăţase de-a lungul anilor că nimic nu este întâmplător şi-i dădu şi de această dată dreptate lui Einstein, gândindu-se la coincidenţe, „Coincidenţa este modalitatea prin care Dumnezeu îşi păstrează anonimatul.”
A urât dintotdeauna coincidenţele, le considera consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii.
Adormi. Gândurile îi mângâiau pleoapele, obrajii, întreaga fiinţă care avea nevoie, mai mult decât oricând, de somn ca de aer.

Mara( I, II, III
IV, V, VI, VII,
VIII)


Prezent

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădajduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei care e tot atat de dulce ca şi suferinţa, ca ţi iubirea. Iubeşti, suferi, trăiesti: iată troiţa iubirei.

Liviu Rebreanu

deschid braţele
iubirea bate
la poarta sufletului meu

lăcrimez de fericire
când anotimpul iubirii
se cuibăreşte în fiinţele noastre

modelez mapamondul
îl îmbrac în veşmânt fin
de sentimente şi trăiri

escaladez fără rezerve
formele de relief
renăscute pe fila vieţii

fac transplant de dor
pe epiderma catifelată
a gândurilor mele

declar pace trecutului
trăiesc cu patimă prezentul
sfidez posteritatea

atrag bucuria de a trăi veşnic
acolo unde sufletul meu
îşi întinde aripile


Viaţă

Şoptim iubirea noastră urechii-ntregii lumi,
În care clipoceau tristeţi dar şi minuni,
Noi am visat doar linişti, patimi şi iubire,
O viaţă-n doi gustând din fericire.

Un cântec surd am pus în poezie,
Pe care doar un suflet pur îl ştie,
Nu dau cu pumnii şi nu strig durerea,
Decât atunci când răul varsă fierea.

Raţiunea-mi spune ferm şi elocvent,
Viaţa pentru mine eşti tu, acest prezent,
Nu vrem să pierdem nicio clipă,
De timp nici gând să facem iar risipă.

Iar dacă facem astăzi cunoscută,
Iubirea ce ne-nvăluie tăcută,
Noi declarăm că suntem fericiţi
Fără reţineri, nu suntem ipocriţi.

Curge o lacrimă pe un obraz fierbinte
Şi nu doresc ca să o ţinem minte,
Te strâng de mână şi-mi doresc acum,
Să-mi fii alături pe sinuosul drum.

Ai stat azi lângă mine când am plâns,
Şi flori de dor în suflet mi-au pătruns,
Iar teama mare ai picurat-o-n zâmbet,
Şi râsul cristalin a devenit descântec.

Ai făcut pod între negru şi alb,
Să pot s-alerg cu gândul calm şi dalb,
Depunând vamă şi plătind tribut,
Prezentul către un vast trecut.

Am făcut ieri poate şi  compromisuri
Şi am lăsat averile-n înscrisuri,
Întreţinând un foc de gânduri sure
Pentru acei ce vor să te înjure.

Azi strigă neputinţa din cuget şi trăire,
Dau fără să clipesc un strop de fericire,
Către cei trişti şi le ofer speranţă,
Atunci când vor s-ajungă pe culme-n a sa viaţă.

Ne declarăm iubirea-ntregii blogosfere
Şi ne dorim ca toţi să-ncerce să mai spere,
Într-o iubire pură ce naşte armonie,
Trăind intens viaţa căci mâine nu se ştie…