Posts tagged “tristeţe

Fericirea de a iubi până la durere

nu am ştiut niciodată
să îmi expun tabloul durerii
poate fiindcă viaţa mea
nu e demnă de o galerie de artă

nu am ştiut nicicând
să dau sensul cuvenit durerii
pentru ca cei din jurul meu
să poată descifra corect mesajul tabloului

expoziţia de astăzi
vă prezintă un singur tablou
între ramele sale
se află inima fiinţei mele
care pulsează durere fericire
viaţă iubire veşnicie

într-o dimineaţă de vineri
cineva a hărtănit tabloul
pentru a-mi fura jumătate din viaţă
a reuşit
cu acordul meu
de atunci continui să trăiesc
cu cealaltă jumătate de inimă
în ea creşte fericirea de a iubi până la durere

dacă şi această jumătate îmi va fi furată
tot cu acordul meu
va rămâne doar conturul unei vieţi inexistente

Geanina Lisandru
citate geanina lisandru fericire


Părinţii

Ne iubiți absolut, fără drept de apel,
Vă faceți din viață, permanent, un duel,
Luptați cu durerea de-a ne ști fericiți
Și zece de nașteți, toți vă sunt favoriți.

Blânzi și severi deopotrivă ne sunteți,
Ne vreți educați, buni și isteți,
Din timp, câteodată, noi facem măcel,
Uităm și de voi, și de noi, de altfel.

Când suntem copii prea puțin v-ascultăm,
Tot noi vă contrăm, tot noi vă certăm,
Pricepem acestea când suntem părinți,
Îndurăm, cărunțim și strângem din dinți.

Vă iubim ca și voi, fără drept de apel,
Ne sunteți în viață, constant, un model,
Luptăm cu durerea atunci când plecați
Și stele veți fi, și pe noi ne vegheați.

Geanina Lisandru
citate geanina lisandru familia


Telefon peste moarte

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

Adrian Păunescu
citate geanina lisandru viata


Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine – într-un week-end, despre viaţă

Când eram copilă auzeam deseori spunându-se că „viaţa trebuie trăită cu demnitate”. Da, viaţa trebuie trăită cu demnitate chiar şi atunci când devine insuportabilă, când eşti desfiinţat sufleteşte doar din dorinţa unora de a te vedea suferind, chiar şi atunci când nedreptatea îţi sfredeleşte fiinţa şi simţi că toată durerea mapamondului ţi-a fost împărţită doar ţie şi îţi vine să urli ca şi când te-ar fi muşcat o năpârcă. Chiar şi în aceste condiţii trebuie să trăieşti demn, cu fruntea sus şi să nu-ţi vinzi sufletul pentru un pumn de bani. Se poate supravieţui şi în astfel de situaţii. Viaţa nu înseamnă doar beatitudine, dar este foarte important să ne dorim a trăi cât mai frumos şi onest, fără compromisuri, dacă este posibil.

Pentru a putea exista, accepând toate acestea, ai nevoie şi de curaj, acel curaj de a-ţi trăi viaţa exact aşa cum simţi şi cum gândeşti fără a lua în calcul răutăţi, gelozii şi năduful celor care nu îţi acceptă evoluţia şi consideră că nu ai dreptul la fericire, iubire şi, implicit, la viaţă.

Nu luaţi în derâdere fragilitatea vieţii! Nu forţaţi nimic, totul vine de la sine!Trăiţi-vă propria viaţă şi nu mai pierdeţi timpul trăind-o pe-a altora!

Vă doresc să aveţi puterea de a accepta toate darurile vieţii, să plângeţi, să râdeţi, să cunoaşteţi fericirea şi iubirea deplină, într-un cuvânt,  trăiţi! Gustul vieţii este unic, nu vă sfătuiesc să-l rataţi. 
Nu forţaţi nimic, totul vine de la sine!

Geanina Lisandru

geanina lisandrudespre viata


Remember – Între două vise

O fărâmă de visare e bună ca un narcotic în doză mică; visarea adoarme febrele cateodată prea mari ale inteligenţei care se frămantă şi dă naştere unui abur blajin şi proaspăt ce îndulceşte contururile prea aspre ale gândirii pure, umple golurile şi intervalurile şi netezeşte ascunzişurile ideilor.

Victor Hugo


Remember – Indicii cotidiene

Curioşi nevoie mare întreabă cercetătorii,
Ce tot plăsmuim de-o vreme de sălăşluim astfel,
Ici, pe mapamondul unde doar locuitorii
Joacă viaţa ca la carte şi nu mai surâd defel.

Ne-au pus liste de-ntrebări, vor indicii în detaliu,
Dacă suntem rezonabili, dacă ne iubim deplin,
De dureri ce ard în suflet sau de suntem în travaliu,
Dacă ne-au servit chimiştii eprubete cu venin.

Jurnaliştii dau năvală, vor răspunsuri pertinente,
Întrebările curg fluviu ca pe flux Mediafax,
Contestăm cotidian acţiuni ce nu-s prudente,
Spunem clar şi răspicat, noi nu ne iubim prin fax.

Mă încearcă doar tristeţea că nu ai venit spre mine,
De-un mileniu te aştept , am pierdut secunde mii,
Unii au râs cu poftă mare când le povesteam de tine,
Crezând că am luat-o razna fiindcă te-aşteptam să vii.

Acum văd că eşti cu mine, spun că este ireal,
Să iubeşti cu pasiunea vulcanului ce-şi revarsă
Lava care înfioară tot ce-atinge în real,
Iar apoi ne exilează şi ne spun că nu le pasă.

Te iubesc cu nebunie printre întrebări difuze,
Printre obstacole sădite de invidioşi prin viaţă,
Stăruinţele perfide vin acum să mă distreze,
Şi întreaga infamie se transformă în paiaţă.

Întregim chestionarul, să le facem azi pe plac
Tuturor ce văd iubirea ca pe o piatră de moară,
Să certificăm cu râvnă un sărut roşu de mac,
Să ne scriem fericirea chiar de-ar fi unii să moară.

Geanina Lisandru


Colţ de cer

Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Il simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo


Indicii cotidiene

Iubirea de ţi-o pierd, îmi pierd făptura-ntreagă.

Alexander Pope

Curioşi nevoie mare întreabă cercetătorii,
Ce tot plăsmuim de-o vreme de sălăşluim astfel,
Ici, pe mapamondul unde doar locuitorii
Joacă viaţa ca la carte şi nu mai surâd defel.

Ne-au pus liste de-ntrebări, vor indicii în detaliu,
Dacă suntem rezonabili, dacă ne iubim deplin,
De dureri ce ard în suflet, dacă suntem în travaliu,
Sau de ne-au servit chimiştii eprubete cu venin.

Jurnaliştii dau năvală, vor răspunsuri pertinente,
Întrebările curg fluviu ca pe flux Mediafax,
Contestăm cotidian acţiuni ce nu-s prudente,
Spunem clar şi răspicat că nu ne iubim prin fax.

Mă încearcă doar tristeţea că nu ai venit spre mine,
De-un mileniu te aştept , am pierdut secunde mii,
Unii au râs cu poftă mare când le povesteam de tine,
Crezând că am luat-o razna fiindcă te-aşteptam să vii.

Acum văd că eşti cu mine, spun că este ireal,
Să iubeşti cu pasiunea vulcanului ce-şi revarsă
Lava care înfioară tot ce-atinge în real,
Iar apoi ne exilează şi ne spun că nu le pasă.

Te iubesc cu nebunie printre întrebări difuze,
Printre obstacole sădite de invidioşi prin viaţă,
Stăruinţele perfide vin acum să mă distreze,
Şi întreaga infamie se transformă în paiaţă.

Întregim chestionarul, să le facem azi pe plac
Tuturor ce văd iubirea ca pe o piatră de moară,
Să certificăm cu râvnă un sărut roşu de mac,
Să ne scriem fericirea chiar de-ar fi unii să moară.


COLŢ DE CER

Dragostea e sufletul însuşi. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo

frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă

înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sângerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc

îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată

te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa


Ai decojit durerea…

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire
Și ziua, dar și noaptea de va vrea,
Am gândurile tale pline doar cu iubire,
Ce îmi pansează sufletul și rana sa.

Stă azi tristețea ca vulturul la pândă
Și vrea cu totul ea să mă vâneze,
Îi prind trecutu-n gheare, să-i ajungă,
Nicicând pe noi să nu ne tortureze.

Ai pus sărut pe suflet și ai stins,
Tot ce îmi pârjolea clipa de fericire,
Ce doare-n mine, doare-n tine aprins
Și metamorfozează totul în iubire.

Voi sta ascunsă-n tine ca-ntr-o floare,
E locul unde-mi este cel mai bine,
Iubirea ta strivește tot ce doare
Și protejează astăzi totu-n mine.

Azi plâng și râd cu același gând intens,
Inima se scaldă-n lacrimi de cristal,
Iar ochiul meu de mâna ta e șters,
Lăsând doar zâmbetul pe piedestal.

Ai decojit durerea și-ai preschimbat-o-n fruct,
Din care ne-nfruptăm cu patimă și dor,

Nesomnu-i dat uitării, iei vis cu uzufruct,
Pe care îl plătești cu-n generos fior.

Minunea mea de om, tu, Cristian Lisandru
Ești omul care m-a înțeles deplin,
Ești altruist și înfiorător de tandru,
Tu ești miracolul, un prețios creștin.

Chiar de durerea vrea să pună stăpânire,
Nicicând să ne despartă, ea nu va reuși,
Tu mă săruți pe suflet, răsar din el safire
Și îmi șoptești duios”nicicând ne-om despărți”.

Le-aș cere tuturor ca noi să se iubească,
Iubirea să le fie trăire, vis deplin,
Iar cei răniți ca mine să-nvețe să trăiască,
Ce doare azi în ei, mâine va fi doar viața
Cea plină de senin.

Orice durere are zeci de spectre ce par durere fie. Căci privirea durerii prin prisma orbitoare a lacrimilor împarte un singur obiect în mai multe, asa cum cristalele cu faţete, dacă sunt privite din faţă nu arată altceva decât confuzie, dar văzute oblic, lasă să se distingă o forma.

William Shakespeare


Destinul

Destinul îmi sărută talpa,
Presară catifea pe deget,
Pictează colier pe palma,
Ce-ţi scrie dragoste în cuget.

Destinul îmi oferă hrană,
E pregătită din mult dor,
Îmi face din dorinţă cană,
În care patima are izvor.

Destinul în clepsidră scurge,
Clipele în care mi-ai şoptit,
Cum sângele prin vene curge,
Pompând destinul clocotit.

Destinul mistuie tristeţea,
Şi o transformă-n şevalet,
Apoi pictează tinereţea
Păzită straşnic de-un valet.


Sursa foto – http://www.pixdaus.com

Destinul ne incita la visare,
Din vis ne construieşte scară,
Pentru a urca plini de candoare,
Către iubirea ce azi ne înfioară.

Destinul calm ne suflă-n pânze,
Ca să plutim spre lumea nouă,
Tot el clădeşte pe verdele din frunze,
Speranţa prinsă-n bob de rouă.

Destinul ne înalţă casă mare,
Dintr-un asteroid plin de mister,
Aşterne dragostea-n sertare
Şi –n camere, doar la parter…

Destinul sădeşte în dubii flori,
Ce-ncoronează tâmpla maiestuos
Şi umple gândurile de fiori,
Scăldându-le în trupul tumultuous.

Destinul cade la-nvoială azi cu noi ,
Cei ce iubim nevinovat şi-n somn,
Destinul trimite astăzi ploi,
Să ne iubim, minunea mea de om!

Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acţiona. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acţionează.

Buddha


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(VI)

Au urmat alte întâlniri, de cele mai multe ori el vorbea şi eu îl ascultam. Îi plăcea ideea că cineva îl ascultă, că îi pasă cuiva de ceea ce face, simte şi gândeşte. Ştii cum se spune „ascultarea tacită nu presupune niciun sacrificiu”.
Într-o zi a venit cu un buchet de orhidee, simbolul purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, având în buzunar şi un inel  special, unic, creat pentru mine.
Mi l-a pus pe al patrulea deget al mâinii stângi (inelarul) gest deloc întamplator, acest deget fiind considerat, după cum se ştie, corespondentul inimii.
Ne-am căsătorit. Părinţii noştri au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au oferit tot sprijinul moral şi financiar. Un singur lucru nu ne-au putut da, fericirea deplină, iubirea aceea care îţi sapă fiinţa, care nu-ţi dă pace ci doar senzaţii plăcute de nelinişte şi trăiri ce-ţi mistuie sufletul. Suntem căsătoriţi, avem tot ceea ce-şi poate dori un om pentru a trăi decent, dar avem şi „singurătate în doi” la pachet. Sper să înţelegi acum de ce mă simt atât de singură şi adaug cu toată responsabilitatea, neîmplinită sufleteşte.
– Diana, toţi avem o poveste, mai mult sau mai puţin tristă. Povestea mea de iubire a fost construită pe alt calapod, dar finalul este tot trist. Tot ceea ce pot să-ţi spun acum este că l-am iubit şi ştiu sigur că îl voi iubi tot restul vieţii cu aceeaşi patimă, doar că el a ales să plece. Îţi voi povesti într-o bună zi tot ceea ce mă frământă în această privinţă. Deocamdată timpul se pare că nu este foarte darnic cu noi şi trebuie să ne despărţim. Mai am două întâlniri în cursul zilei de astăzi şi nu aş vrea să mi se reproşeze lipsa punctualităţii.
Mara se ridică de la masă şi când să-şi ia geanta din locul unde o lăsase , privirea înmărmuri către fereastra cafenelei. S-a îngălbenit , mâinile i s-au încleştat şi broboanele în număr mare, una lângă alta,  şiroiau pe frunte.
– Mara, te simţi bine? Ce ai păţit? Apă?
Mara nu spunea nimic, se uita fix şi tremura. Îi scăzuse glicemia. Diana turnă conţinutul unui plic cu zahăr în paharul cu apă şi i-l oferi Marei .
– Mi-e mai bine, Diana. A trecut cineva pe lăngă fereastra cafenelei, cineva care semăna foarte bine cu bărbatul despre care am amintit mai devreme, iubirea care îmi bântuie sufletul zi şi noapte. Mi-e bine, mult mai bine. Te rog să mă scuzi pentru aceste momente şi cu regret îţi spun că trebuie să mă retrag.
Se despărţiră cu dorinţa clară de a se reîntâlni. Diana se îndreptă către maşina ce o aştepta fidel în parcarea cafenelei, iar Mara către noua locaţie pentru o altă întâlnire.
Traficul obositor şi starea Marei de la finalul întâlnirii îi dădură Dianei trăiri din cele mai diverse. Odată ajunsă acasă, Diana ştia că doar o spumă cu extract natural de miere, trezeşte şi revitalizează simţurile, transformând baia într-un adevărat răsfăţ, iar acest răsfăţ era aşteptat toată ziua  de întreaga ei fiinţă.

Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputaţia bună printre oameni şi a cincea abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă.

Platon

(Va urma)


De ce-ai fi tristă?

Dacă e vineri – e poezie pe pâine – Grigore Vieru
(n. 14 februarie 1935, Pererita, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău)

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.

Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.

Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


Poveşti de viaţă(VII) – O zi cu Mara(I)

Provenea dintr-o familie modestă. Alături de fratele ei se simțea în siguranță, întotdeauna căuta compania lui, întotdeauna îi povestea despre împlinirile și dezamăgirile de peste zi. Astăzi este ziua cea mare, băiatul pe care-l iubește își aniversează ziua de naștere, împlinirea celor 18 ani.
Mara, fiindcă despre ea este vorba, aștepta cu înfrigurare invitația lui Paul.
Descindea dintr-o familie de intelectuali cu pretenții. Părinții săi își doreau tot ceea ce este mai bun pentru fiul lor, un viitor profesional de excepție și o viață personală ca-n povești.
Paul o iubea în felul lui. Știa că părinții vor fi nemulțumiți de statutul modest al Marei, dar, cu toate acestea nu ezită să o invite la majorat.
Mara, peste puteri de încântată, extrem de îndrăgostită, îi povestea fratelui său cu nesaț despre petrecerea la care urma să se ducă.
Mara era o fată frumoasă, cu ochii albaștri-verzi. Atunci când era fericită verdele crud înmugurea în iris, tristețea învolbura albastrul și îl transforma în nuanțele mării agitate cu valuri ce înecau frumusețea clipelor de peste zi. Gura te îmbia să o săruți cu patimă atunci când buzele se contopeau în zâmbet, un zâmbet ce îi sculpta pe obrazul drept o gropiță în care doreai să te afunzi, s-o adulmeci, s-o umpli de gândurile îndrăznețe ce torturează ființa adolescentină. Genele, spre bucuria mamei, crescuseră lungi și bogate, dacă ar fi să luăm în calcul teama că ele nu ar mai fi arătat niciodată astfel după ,,aranjarea,, lor de mâinile de artistă ale Marei. În copilărie a vrut să încerce dibăcia stilistului, a luat o forfecuță și le-a tăiat în zig-zag. Mâinile, care îl înnebuneau pe Paul, erau de o gingășie greu de descris.   Avea obiceiul să-l mângâie pe frunte, să-i atingă părul, să i-l aranjeze prin mișcări tandre. Purta întotdeauna rochii, puțin decoltate, căzute pe umerii catifelați, rotunzi, atât de rotunzi încât ar fi fost gelos și Henri Matisse. Decolteul, croit de mâinile artistului , găzduia sânii fragezi care tresăltau la cea mai mică adiere a gândurilor pofticioșilor. Gleznele delicate erau îmbrăcate perfect de pantofii întotdeauna asortați cu poșeta și obiectul vestimentar, modest, dar cu mult bun gust.
Aceasta era Mara, cea de care Paul se îndrăgostise. Frumusețea sufletului ei îl cucerise, dorința ei de cunoaștere îl încânta peste măsură.

Când scrii despre femei, trebuie să-ți înmoi pana în culorile curcubeului și să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor.

Denis Diderot

(Va urma)


Colţ de cer

frâng un colţ din cerul calm
îţi îmbrac în el tristeţea
îi ţes dermă de mătase
brodată cu fir de rouă
înfăşor şirag de gânduri
ud cu ploaie sîngerândă
adun lacrimile-n cercuri
şi te scald ca pe un prunc
îţi aştern pe tâmplă pânza
proaspăt colorată-n soare
şi îţi şterg frison de gheaţă
de pe geana frământată
zbaterile-s domolite
într-un spaţiu anonim
dulce pierdere–n simţire
te-nvelesc în pasiune
rubinie şi candidă
trag de-un colţ de cer domol
şi îţi invadez fiinţa


Viaţă

Şoptim iubirea noastră urechii-ntregii lumi,
În care clipoceau tristeţi dar şi minuni,
Noi am visat doar linişti, patimi şi iubire,
O viaţă-n doi gustând din fericire.

Un cântec surd am pus în poezie,
Pe care doar un suflet pur îl ştie,
Nu dau cu pumnii şi nu strig durerea,
Decât atunci când răul varsă fierea.

Raţiunea-mi spune ferm şi elocvent,
Viaţa pentru mine eşti tu, acest prezent,
Nu vrem să pierdem nicio clipă,
De timp nici gând să facem iar risipă.

Iar dacă facem astăzi cunoscută,
Iubirea ce ne-nvăluie tăcută,
Noi declarăm că suntem fericiţi
Fără reţineri, nu suntem ipocriţi.

Curge o lacrimă pe un obraz fierbinte
Şi nu doresc ca să o ţinem minte,
Te strâng de mână şi-mi doresc acum,
Să-mi fii alături pe sinuosul drum.

Ai stat azi lângă mine când am plâns,
Şi flori de dor în suflet mi-au pătruns,
Iar teama mare ai picurat-o-n zâmbet,
Şi râsul cristalin a devenit descântec.

Ai făcut pod între negru şi alb,
Să pot s-alerg cu gândul calm şi dalb,
Depunând vamă şi plătind tribut,
Prezentul către un vast trecut.

Am făcut ieri poate şi  compromisuri
Şi am lăsat averile-n înscrisuri,
Întreţinând un foc de gânduri sure
Pentru acei ce vor să te înjure.

Azi strigă neputinţa din cuget şi trăire,
Dau fără să clipesc un strop de fericire,
Către cei trişti şi le ofer speranţă,
Atunci când vor s-ajungă pe culme-n a sa viaţă.

Ne declarăm iubirea-ntregii blogosfere
Şi ne dorim ca toţi să-ncerce să mai spere,
Într-o iubire pură ce naşte armonie,
Trăind intens viaţa căci mâine nu se ştie…


Poveşti de viaţă (IV) – Durerea unei mame (II)

Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atârnă decât de un fir de păr.”

Alexandre Dumas

 

…maşina apărută de niciunde, când ochiul semaforului era verde, a aruncat trupul Dianei în aer provocându-i instantaneu moartea. Trecătorii au încremenit. Toate privirile s-au îndreptat către trupul fraged care plutea sub cerul senin al acelei zile de toamnă , către mapa din care foile desprinse, una câte una, parcă plăteau tribut vieţii în zborul lor şi coborau către pământ, lent, dansând ultimul vals. În liniştea mormântală se mai auzea un singur glas, al mamei. Dianaaaaaaa! Impactul trupului Dianei cu solul a scris tristeţe şi durere pentru totdeauna în sufletul Ioanei. Aplecată asupra fiicei sale, în genunchi, plângea şi întreba:

– De ce, de ce fiica mea?

La volanul maşinii, un BMW ultimul tip, un tânăr ce tocmai obţinuse permisul, copil de bani gata care învăţase de la o vârstă fragedă că poţi cumpăra orice cu bani. Greu de crezut şi revoltător în acelaşi timp, dar personajul cu pricina a reuşit să scape destul de uşor. Verdictul? Condamnare cu suspendare.

Şapte luni mai târziu, acelaşi loc, acelaşi personaj, aceeaşi culoare verde a semaforului, aceeaşi viteză, o altă maşină – de data aceasta un Audi -, doar victima era alta. EL.

Personajul, care altădată spulbera pe aceeaşi trecere de pietoni o fată care trăia bucuria intrării la facultate, care dorea să-şi strângă mama în braţe şi să-i mulţumească pentru că reuşise în viaţă datorită ei, a vrut să evite un câine, însă viteza i-a fost fatală, plătind libertatea – pe care o obţinuse, aşa cum susţinea, orice poate fi cumpărat cu bani – cu viaţa.

Se pare că sloganul acesta nu funcţionează atunci când este vorba despre viaţă. Ea nu poate fi cumpărată, oricâte conturi am avea în bancă…

Geanina Lisandru


Exilul singurătăţii în doi

HELP!!!

Şi tu poţi contribui ! Orice sumă, cât de mică, poate salva viaţa IOANEI , o tânără de 17 ani, elevă la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, care a fost diagnosticată cu cancer rinofaringian.

Fă cunoscut acest APEL, te rog !

Îţi privesc gândurile albe şi nu mă mai satur,
Îţi ating gândurile negre şi le strivesc în pumni,
Le ţin strâns pentru ca tu să simţi mântuirea,
Unesc gândurile pentru a vedea nemurirea din ele.
Îţi privesc sufletul roşu plin de patimă şi sunt fericit,
Îţi ating sufletul încărcat de albastru şi îl îmblânzesc,
Îl îmbrăţişez pentru ca tu să ai sufletul pătruns de bine,
Combin culorile sufletului pentru a-i simţi incandescenţa .
Îţi privesc ochii verzi şi mă pierd printre smaralde,
Îţi ating ochii plini de lacrimi pentru a topi primejdia furtunii,
Îi mângâi pentru ca tu să-mi zâmbeşti în mii de curcubee,
Amestec lacrimile cu verdele ochilor şi renaşte speranţa.
Îţi privesc mâinile cum gesticulează bucuria şi le venerez,
Îţi ating mâinile şi le simt tristeţea zilelor când nu au fost alintate,
Pun bucuria şi tristeţea în mâinile mele pentru a nu simţi sihastria,
Atingerea mâinilor noastre aduce bucuria vieţii în noi.
Îţi privesc chipul duios şi trupul mi se încarcă de tihnă,
Îţi ating chipul pe care supliciul vieţii şi-a pus amprenta,
Pun balsam de duioşie pe rana chipului pentru înflorire veşnică,
Privesc, ating, unesc, amestec, combin pentru exilarea singurătăţii în doi.